1 iunie, senină copilărie

Alina PARTENIE

Copilul-culegător de visuri. Nu știi câți ani ai, dar e prima zi în care i-ai dat mamei drumul de mână și-ai plecat mai sigur, mai împiedicat, chicotind curios, alergând poate după un fluture, după o buburuză sau să culegi petale căzute, spre a le dărui la rându-ți. Și atunci, chiar dacă ai căzut, te-ai ridicat repede, căci ai vrut să continui să alergi după fluturele ce grabnic își lua zborul. Iar când nu l-ai mai văzut, atunci au început să-ți curgă lacrimile amar și-adânc. Nu julitura dinainte care îi speriase pe cei mari, ci fluturele, fluturele ce dispăruse și nu voise să-ți fie prieten, chiar și pentru o clipă, te întristase.

Copilul și seninul. E cald în casă. O căldură pe care doar focul poate să o dea, dar e o căldură mai mare, e dragostea de-acasă pe care copilul o simte. E o cameră mică, văruită, cu covoare pe pereți, două icoane și-o sobă. E căldură și liniște. O carte mare cu câteva imagini (să fie gâscanul ce-și pierduse papucii? Sau greierele ce iarna nu mai are scăpare?) pe care le întorci cu atenție pentru fiecare pagină și te întristezi și cu gâscanul și cu greierele. Repede, treci la alte cărți (fără imagini), ale căror pagini le rupi una câte una. Căci ce-i copilăria dacă nu bucurie senină, fără de așteptare?

Copilul și cărările. Fără prea mulți copii „de-o seamă” prin preajmă și fără prea multe jucării, copilăria își construiește prieteni imaginari din nisip, din păpădie, din nori, din imagini, din tot ce e prin preajma casei. Fără tristețe, fără supărare, ci doar cu bucurie. Și-o altă cărare se deschide atunci când pășești pentru prima dată în școală, cu trei flori în mână și încet-ncet, gândul ia forma unei litere, unui semn al întrebării, unei adunări, unui joc. De aici, se construiesc cărările, dar și întrebările…

O vreme uiți de copilărie, ba chiar crezi că sunt copii „cei mai mici”, nu mai vrei să fii considerat copil (ce naivitate! ce îndrăzneală!), crezi că poți și știi, dar oare nu îți dai seama că ești? Și vine-un timp când ai copilări, când te cuprinde un dor fără de seamăn nu spre o vârstă, ci spre-o stare (starea de copil) și după care alergi ca odinioară după fluturele colorat.

Se face că an de an întâlnești copilăria (la vârsta la care nu mai vrea să i se spună copilărie). E senină, e veselă, e vorbăreață, uită rapid orice rău, ajută la nevoie necondiționat și-oferă din ce este, nu din ce are! Copilăria, însă, nu e așa simplă și senină pentru toți copiii din toată lumea: copilăria înseamnă și traumă, și agresivitate, și singurătate, și spaimă! Și-atunci te gândești că „arderea etapelor” pentru copiii de-acum e un răspuns firesc la muntele pe care unii încep să-l urce prea devreme și fără de vreme! Dar e-atâta curaj în copilăria de acum (chiar ascunsă după cercei, blugi tăiați, păr vopsit) și-atâta neputință nu a lor, ci a noastră, a celor ce ne zicem „oameni mari”!

Curajul de a fi…copil! Și-ți trebuie curaj să fii permanent copil, să nu uiți care-i calea, să alergi de dragul alergatului, nu al recompensei, să dăruiești pentru a te îmbogăți permanent și a însenina lumea unde ești dăruit să fii! Și-atunci îți rămâne să fii recunoscător că ai fost cândva copilul ce în nori scria comori, iar azi le poartă cu sine, raze luminoase, semne ale biruinței și ale neuitării. La mulți ani, copii, învățați-ne iar și iar să privim cerul, chiar și atunci când e plin de nori, să râdem cu seninătate, să dăruim din inimă, să iubim necondiționat, să iertăm sau mai degrabă să nu avem ce ierta, căci nu are ce ne întrista, să vedem lumea prin ochi de copil. Sigur, ocheanul ne-o va arăta mai bună, cea mai bună dintre cele posibile, plină de fluturi ce zboară și din zmeie ce se-nalță sus, tot mai sus!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.