Sur sau surd la vânătoare?

Expresiile limbii române, în majoritatea lor, provin din limbajul popular și redau realitatea într-o manieră inedită și, de multe ori, umoristică. Circulația lor este mai ales orală, iar intrarea lor în registrul scris are rolul de a reda pitorescul textului. Stilul publicistic este cel în care pătrund cele mai multe expresii lingvistice. Circulația lor în registrul oral nu ridică problema scrierii acestora. Cu toate acestea, pot apărea în scris confuzii chiar ludice.

Expresia „câine surd la vânătoare”, binecunoscută multora dintre noi, face referire la o persoană inutilă care își asumă anumite responsabilități nepotrivite. Expresia apare în scris mai ales sub forma „câine sur la vânătoare”, exemplele din presa recentă fiind din ce în ce mai frecvente și mai demne de divertisment. Câinele surd este inutil vânătorii deoarece îi lipsește simțul vital pentru acest lucru. Forma și sensul expresiei pot fi, astfel, ușor recunoscute. În ceea ce privește apariția și frecvența construcției „câine sur la vânătoare”, unele din cauze pot fi găsite în dificultatea pronunției: succesiunea a trei consoane poate fi dificil de pronunțat în registrul oral, astfel încât una dintre ele dispare. La fel, ritmul alert al vorbirii poate fi o justificare pentru pronunțarea „câine sur la vânătoare”. În forma scrisă, exemplele apar atât în titluri, cât și în cuprinsul articolelor: „Valeca nu a mințit, s-a dus la București câine sur la vânătoare!” (ziarobiectiv.ro).

Unele confuzii apar în transcrierea oralului, prin redarea unui interviu. Este posibil ca persoana intervievată să fi pronunțat surd și jurnalistul să nu semnaleze confuzia: „Dar sunt câine sur la vânătoare. Astea sunt lucruri care se pot rezolva doar la nivel de premier sau preşedinte de ţară. După alegeri, bineînţeles” (digisport.ro). Mai mult, expresia este preluată și în planul vorbirii indirecte: „premierul nu poate merge câine sur la vânătoare și să se întâlnească cu premierul Bulgariei și al Serbiei și să ia niște decizii pe care președintele le află din presă” (m.b1.ro). Expresia apare și sub forma „câine sur la vânat”: „plecat câine sur la vânat de votanți, prin Serbia, fără cel puțin să se consulte cu parlamentarii PNL care cunosc spațiul, Victor Lucian Ionescu a fost bine direcționat către unul din marii infractori” (gazetaromaneasca.ro).

Confuzia dintre cele două forme poate fi marcată explicit, locutorul exprimându-și opțiunea pentru una dintre ele. În mediul virtual, această confuzie este uneori receptată, optându-se pentru forma „câine sur la vânătoare”: „Contează foarte mult să nu te duci câine sur la vânătoare. Unii vor zice că am greșit, că e câine surd – chiar am căutat pe net înainte de a posta și părerile sunt împărțite, nu e un consens, așa că o voi folosi cum o știu de la ai mei” (amfostacolo.ro). Uneori se dau și explicații interesante pentru alegerea lingvistică: „Cum știti că se spune corect, câine sur la vânătoare sau câine surd la vânătoare? M-am contrazis cu cineva. Eu știam că e sur că se referă la un câine bătrân (cu blana sură) care nu mai e în stare să alerge la vânătoare” (forum.desprecopii.com).

Prin urmare, inadecvarea formei la sensul expresiei „câine surd la vânătoare” este folosită în contexte dintre cele mai variate în limba scrisă. Variațiile fonetice produc, în acest caz, și confuzii lexico-semantice, surd-sur.

 

de Alina Partenie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.