Despre cuvânt și imagine, într-o altfel de călătorie în iconosferă

La sfârșit de februarie, la Ateneul Român, s-a desfășurat seria de conferințe despre Lumea în care trăim, organizate de fundația Humanitas Aqua Forte. Unul dintre invitați a fost istoricul și criticul de artă Victor Ieronim Stoichiță a cărui conferință a urmărit să prezinte actualitatea unei discipline „inactuale” în lumea actuală, și anume istoria și critica de artă. Conferința a fost moderată de Mirela Nagâț. Cunoscut pentru volumele sale care abordează critica de artă (cel mai recent volum tradus în română este „Imaginea Celuilalt. Negri, evrei, musulmani și țigani în arta occidentală în zorii epocii moderne, 1453–1600”, apărut la editura Humanitas, în 2017), acesta are și o carte de memorii intitulată „Despărțirea de București”.

Ce are de spus un istoric de artă despre lumea în care trăim? În ce lume trăiește istoricul de artă? Conferința reprezintă, pentru el, un moment al rememorării, dar și al privirii lucide față de propriul destin de om, dar și de critic de artă, un moment al autoclarificării. La întrebarea „Ce este un istoric de artă?”, Victor Ieronim Stoichiță oferă două posibile răspunsuri „oficiale”. Istoricul de artă reprezintă o persoană îndrăgostită de frumos, capabilă să „vorbească” o operă de artă sau este „un ins sobru, obișnuit al muzeelor, pasionat de atribuții de datări”. Completarea interesantă pe care o aduce Victor Ieronim Stoichiță este că niciunul dintre răspunsuri nu corespunde statutului actual al meseriei. Aceste observații îi oferă posibilitatea unei scurte digresiuni autobiografice către momentul în care a obținut o bursă Humboldt la München. Unul dintre membrii catedrei tocmai publicase un studiu intitulat „Sfârșitul istoriei artei”. Titlul provocator i-a ridicat destule întrebări tânărului de atunci care a devenit asistent la München, acolo unde a rămas nouă ani. Concluzia sa este că „istoria de artă nu s-a terminat, doar că trebuia regândită” în concordanță cu transformările lumii contemporane, punându-se problema căutării unui loc în lumea în care trăim.

O altă întrebare asupra căreia se oprește Victor Ieronim Stoichiță este „Ce este un tablou?”. Criticul consideră că întrebarea nu îl privește numai pe artist, oferind exemplul autoportretului lui Rembrandt în care pictorul-copil stă în fața tabloului. Pictorul este un „mic personaj în fața unei mari probleme”, care se confruntă cu imaginea pe care vrea să o transpună pe pânză, punându-și întrebări despre misiunea sa și modul de exprimare. Întrebarea și-o pune, deopotrivă, și privitorul (și aici, conturându-și un discurs erudit, Victor Ieronim Stoichiță oferă exemple de privitori reprezentați în tablouri). Astfel, odată cu trecerea timpului, apare sfârșitul artei tabloului. Tabloul este și el un obiect efemer, reprezentat ca atare încă din perioada Renașterii. Această idee va culmina cu pictura reversului unui tablou ca într-un joc avangardist, o meditație asupra caracterului iluzoriu al artei. Privitorul are impresia că tabloul a fost agățat pe dos. Acest joc avangardist este continuat lui Malevich cu „Pătratul negru” care rezumă experiența avangardistă și poate fi considerat un antitablou, „iconologie negativă”, care amintește de icoana cu dublă față de la Novgorod, reprezentând chipul lui Hristos și „instrumentele pasiunii”. Aceeași idee apare și în diferitele reprezentări ale Vălului Veronicăi.

Raportul dintre cuvânt și imagine este exemplificat și prin redarea experienței vizionare, a inexplicabilului prin cuvânt. Pentru redarea acestui raport Victor Ieronim Stoichiță se raportează la pictorul El Greco, „punte între lumea ortodoxă și lumea catolică”. Întrebarea pe care și-o pune, de această dată este „Cum reacționează arta la o experiență vizuală-limită care nu se poate povesti?”. Ideile i-au fost influențate și de cunoașterea misticii spaniole (Sfânta Tereza, Sfântul Ioan al Crucii). „Corpul transparent” reprezintă o altă temă care l-a marcat. Un exemplu în acest sens este reprezentarea Sf. Bartolomeu de către Michelangelo, în Capela Sixtină. Acesta apare cu o piele în mână pe care se poate observa chipul lui Michelangelo.

O preocupare recentă are în centru reprezentarea aparențelor și a „strategiilor de apărare” prin reprezentarea privirii și a limbajului trupului în artă. Cercetarea vizează tensiunea dintre a arăta și a ascunde prin stabilirea legăturii dintre armură și tatuaj sau prin exemplificarea problemei extrem de actuale a vălului.

„Unde începe și unde se termină un tablou?” constituie o altă întrebare care i-a marcat demersul lui Victor Ieronim Stoichiță. Oferirea unui răspuns presupune confruntarea cu limita reprezentată adesea de imaginea unei ferestre care face legătura între două lumi. Și în arta tradițională există fenomene de transgresie dinspre ficțiune spre realitate: Alice care trece prin oglindă, Eclipsa lui Antonioni, sărutul prin geam sau fereastră sau deformarea chipului uman la Bacon. Ultimul exemplu se oprește asupra artei din stradă prin împletirea acesteia cu publicitatea.

A doua parte a conferinței care a luat forma unui dialog purtat de Victor Ieronim Stoichiță cu Andrei Pleșu, foști colegi alături de Ioan Petru Culianu la Facultatea de Arte, prezintă, mai ales, raportul dintre imagine și cuvânt. Acesta nu este neaparat o traducere a imaginii în cuvânt, ci o interpretare a ei. „Sunt un privilegiat” mărturisește criticul de artă, deoarece se preocupă de „căutarea unor sensuri în imagini”. Pentru o mai bună nuanțare a oricărui posibil răspuns, el precizează că, tradițional, cuvântul are prioritate în fața imaginii. În spațiul biblic, omul este realizat prin cuvânt după chipul și asemănarea Creatorului, existând o tensiune între cuvânt și actul creator. În istoria scrisului, primele cuvinte au fost imagini simplificate. În pictura religioasă din Evul Mediu, imaginile substituie cuvântul. O ultimă idee este despre rolul „disciplinelor gratuite”, umaniste, în lumea actuală.

Conferința de la sfârșit de februarie reprezintă nu numai o meditație asupra artei (disciplină gratuită, oare?), ci și asupra lumii în care trăim. După ce a coborât din iconosferă, la fel ca privitorul sau spectatorul, Victor Ieronim Stoichiță afirmă că „un istoric de artă trăiește cu capul în nori, dar cu picioarele pe pământ”. Este, poate, cazul oricărui reprezentant al disciplinelor umaniste, gratuite, dar frumoase și pline de sens.

 

de Alina Partenie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.