De Paște, în Moldova și-n Oltenia

De Paște, nu puține sunt obiceiurile care fac ca această sărbătoare să aibă o puternică încărcătură emoțională. Multe tradiții vechi se păstrează și astăzi, cu precădere în zonele rurale, și au ca scop sporirea de fapte bune și ușurarea judecății din Viața de Apoi pentru creștini.

În Moldova, pe tot parcursul Postului Mare, se practică rugăciuni dedicate acestei sărbători. În ultima săptămână din post, numită Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare, încărcătura religioasă este mai mare. Astfel, se încearcă a se ține post negru în cele șapte zile, adică a nu se mânca nimic până nu asfințește soarele. Creștinii trebuie să-și termine munca de câmp, cum ar fi aratul, până în Paște, ca să aibă roade bogate. Mai mult, în Săptămâna Patimilor, casa se curăță până în Joia Mare, fiindcă în următoarele zile se consideră a fi păcat. Tot până în Joia Mare trebuie încondeiate și ouăle. În aceste zile, creștinul trebuie să se pregătească atât moral, cât și fizic pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului. Astfel, în noaptea de Înviere, creștinii care merg la slujbă trebuie să poarte haine noi fiindcă se consideră că ar avea rol de purificare. Mai departe, lumânarea de la slujba de Înviere se păstrează în casă, deasupra unei icoane, deoarece are rol protector și se aprinde în vremuri de primejdie. În cele trei zile de Paști, creștinii se spală cu apă dintr-o cană unde se pun un ou încondeiat și câțiva bănuți. Rolul acestui obicei este de a spori liniștea și roadele anului.

Mai mult, unele obiceiuri sunt dedicate celor adormiți, iar aici se încadrează și adusul apei. În timpul celor șapte săptămâni de post, un membru al familiei mortului va duce o găleată cu apă unui vecin zi de zi până în ziua Paștelui. Se consideră că astfel îi va ajuta mortului pe lumea cealaltă, va stinge focul iadului și mortul va avea apă de băut. Tot pe tot parcursul Postului Mare, în primii trei ani după moartea cuiva, un membru al familiei decedatului va merge să tămâieze mormântul zilnic pentru a îndepărta spiritele rele. Mai apoi, în noaptea de Înviere, creștinii obișnuiesc să ducă un cocoș la slujbă pentru a-l da „de pomană” în memoria celor care au murit fără lumină, adică fără lumânare.

Multe sunt tradițiile din Moldova care merită sau poate ar merita amintite. Frumusețea sărbătorilor vine și din aceste tradiții care răzbesc peste timpuri și care ne amintesc de existența efemeră a individului, de păstrarea comuniunii creștin-divinitate, de păstrarea comuniunii viu-răposat.

În Oltenia, de Paște, niciun copil fără haine noi era regula nescrisă. Bunica trecea pe la noi în seara de Lăsatul Secului și își cerea iertare adulților și copiilor, deopotrivă. Săptămâna Mare e mai plină de semnificații religioase și tradiționale, laolaltă, care generează schimbări. Deși tradițiile nu mai sunt respectate în totalitate, în trecut, ele constituiau regulile casei. Astfel, în Oltenia, nu mai mâncam oțet, ceapă sau urzici „măritate” de Florii. Miercuri seara mergeam să căutăm frunze de boji, plante în care se ascund șerpii și de care fug duhurile rele. De Joia Mare se împărțeau cănuțe din lut cu vin pentru sufletele celor ce nu mai sunt printre noi. Din frunzele de boji se făcea un foc în fața casei. Lângă masa cea cu trei picioare se puneau scaune mici, așteptând sufletele rătăcite, cine știe de unde, să se așeze. Într-un vas mare, se încălzea apă care se punea în fiecare cană, peste care se adăuga vin. Noi, copiii, adunam frunze verzi de leuștean, zambile, lalele, narcise pe care le dădeam „de pomană” alături de cană și de colaci. Obiceiul se mai păstrează și azi, dar cănuța de lut a devenit o carafă mare! Parcă nimic nu mai este autentic, focurile nu se mai aprind, copiii nu se mai bucură să adune flori din grădină sau de pe câmp pe care să le dea de pomană sau să le ducă la biserică.

Copii fiind, așteptam cu bucurie vopsitul ouălor, musai roșii, cu frunze de ceapă. Vopseaua de ouă a apărut mai târziu, iar astăzi chiar ouă vopsite găsești să cumperi de-a gata. În Oltenia, nu există frumoasa tradiție a ouălor încondeiate, însă o frunză de leuștean putea oricând constitui un model. Fiecare merge la Înviere cu un ou roșu. Oul și lumânarea sunt considerate protectoare pentru întreg anul ce va să vină și sunt păstrate cu grijă. De asemenea, lumânarea de la Înviere este adusă acasă și aprinsă ca o jertfă adusă Luminii ce înnoiește totul.

Ciocnitul ouălor este, desigur, o tradiție recunoscută. Dar, ce ziceți de ciocnitul ouălor „pe luate”? Noi, copiii, în prima zi de Paște, ne întâlneam pentru luatul ouălor. Cine spărgea mai multe ouă, acela lua și ouăle învinșilor! Și ce bucurie era să te întorci tu, numai de-o șchioapă, cu un coș de ouă! Puteai trișa? Da, firește, dacă aveai un ou de câță sau, poate, un ou de lemn. Ca să avem și noi ouă încondeiate, primeam câte un ou de lemn cadou. În general, primii care ciocneau erau cel mai tânăr și cel mai bătrân, ca un dialog dincolo de vreme și de timpuri.

Perioada ce urmează Învierii este o perioadă a bucuriei, a reînnoirii, a iertării, a încrederii. Ouăle se ciocnesc timp de 40 de zile. Salutul obligatoriu până la Înălțare este „Hristos a înviat!” la care se răspunde cu bucurie „Adevărat a înviat!”.

de Alina Roiniță și Alina Partenie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.