Fresca Ateneului, mărturie a Centenarului

2018, anul Centenarului Marii Uniri, reprezintă, fără îndoială, o posibilitate unică de a rememora elemente ale istoriei naționale, dar și reprezentări culturale ale acesteia. Centenarul nu este doar o dată istorică, ci un moment plin de semnificații de care se leagă jertfe eroice, proiecte de unitate națională, dar și neliniști și dileme cotidiene despre mersul vremurilor și destinul societății românești actuale. Există unele locuri prin definiție culturale, iar unul dintre acestea este, cu siguranță, Ateneul Român. La o privire atentă vom observa că Ateneul reprezintă și astăzi o mărturie autentică a Centenarului. Faptul a fost evidențiat și de lansarea documentarului despre fresca Ateneului însoțită de spectacolul Regal pentru Centenar. Ca altădată, atunci când se lansa fresca Ateneului pe acordurile Poemei Române, anul Centenarului a adus în prim-plan istoria pictată, prin imaginea reprezentativă a regelui Ferdinand I și a Marii Uniri.

Istoria frescei Ateneului Român este una fascinantă, supusă însă istoriei tumultoase. Ideea realizării unei fresce apare încă de la deschiderea Ateneului, când Alexandru Odobescu susținea cu ardoare această idee, pe 14/26 februarie 1888: „N-ar fi o adevărată minune a artei picturale feeria de scene din istoria naţională cu care dorim a vedea acoperită friza ce înconjoară sala circulară a viitorului nostru ateneu?”. Ideea reprezentării momentelor istorice importante în cadrul obiectivelor culturale preia modelul Panthéonului din Paris, unde sunt reprezentate momentele semnificative ale istoriei Franței. Fresca va fi inaugurată în 1938, la 50 de ani de la deschiderea Ateneului și la 20 de ani de la Marea Unire. Ca o ironie a sorții, a istoriei și a vremurilor, anul 1918, moment crucial în istoria românilor, este un punct intermediar între cele două evenimente marcante ca și cum reprezentarea istoriei ar fi fost incompletă fără reprezentarea momentului Marii Uniri.

În cele ce urmează, nu vom insista asupra realizării frescei Ateneului, adăugând doar că proiectul a fost realizat de Costin Petrescu (1872-1954), autor al unei lucrări despre arta frescei. Modelul este preluat din frescele mănăstirilor românești având exteriorul pictat, iar tehnica oferă longevitate edificiului. Costin Petrescu, pictor și profesor la Școala de Arte Frumoase din București și-a propus o reprezentare personală a istoriei românilor în 25 de scene. Cuvintele lui reprezintă o mărturie a datoriei față de istorie și față de jertfa înaintașilor, cărora trebuie să le fim recunoscători pentru libertatea de care avem astăzi parte:

„Am hotărât, deci, să aleg culmile acestei istorii şi să dau frescei aspectul unei curgeri neîntrerupte care, pornind de la împăratul Traian, să simbolizeze, ca un poem, povestea glorioasă a neamului meu. Dificultatea era imensă, căci e mult mai simplu să povesteşti, deci să participi dinamic la ritmul unei istorii, decât să o reprezinţi plastic, adică să surprinzi momente şi să le simbolizezi în culoare. E aici toată măreţia şi toată drama picturii care trebuie să transforme dinamismul vieţii în momente statice. Îmi amintesc clipa în care am dat cu ciocanul în prima literă care începe pe perete dictonul fatidic: «Loc rezervat pentru…». Am trăit atunci cea mai puternică emoţie din viaţa mea şi aş fi vrut să se deschidă pământul, atât de mult mă înspăimânta spaţiul gol pe care trebuia să-l umplu cu viaţă”  (Petrescu, Costin, Marea Frescă a Ateneului Român din București, inaugurată în 1938, Atelierele Marvan S.A.R., București, 1938).

Cu o lungime de 75 metri și cu o lățime de trei metri, fresca aduce în prim-plan figuri memorabile ale istoriei neamului ca Traian, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab sau Mihai Viteazul, dar și edificii importante atât pentru istoria, cât și pentru spiritualitatea poporului român, precum Biserica Trei Ierarhi, Mănăstirea Cozia, Mănăstirea de la Curtea de Argeș, Catedrala de la Alba Iulia, monumentul de la Adamclisi, cetățile de la Suceava și de la Târgovişte. De asemenea, de reliefat sunt și detaliile vestimentare tradiționale ale personajelor întruchipate, uneltele populare și bisericești, armele domnitorilor, ale soldaților, redate astfel încât să păstreze autenticitatea momentelor.

În tumultul istoriei, scena 24 reprezintă momentul Marii Uniri și încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria. Triumful istoriei este evidențiat de vestimentația și de coroana lor, ei fiind urmați de ostași români, printre care se remarcă figura generalului Berthelot. Interesant este de știut că adevărata coroană purtată de rege este realizată din oțel de tun, preluat în timpul Războiului de Independență, la cererea lui Carol I. Coroana a fost purtată de regele Carol I, iar în 1918, ca un omagiu, și de regele Fedinand I în momentul reîntregirii naționale. Un element simbolic, extrem de important în contextul Centenarului care vizează revigorarea tradiției românești, este imaginea pictată a celor patru femei îmbrăcate în portul tradițional și care reprezintă cele patru ținuturi: România, Transilvania, Basarabia și Bucovina. Pe fundal, se poate observa catedrala din Alba Iulia, simbol al reîntregirii neamului românesc. De altfel, scena de dinainte ilustrează jertfa ostașilor români care zăresc în depărtare crucile de lemn, fără de care Marea Unire ar fi fost imposibilă.

Fresca Ateneului Român reprezintă mărturia vie a istoriei românilor de până în momentul reîntregirii. Unirea nu ar fi fost posibilă fără jertfă, iar neamul nu s-ar fi putut dezvolta fără spiritul de sacrificiu al înaintașilor. Uităm adesea care ne sunt modelele, căutăm modele grotești, contemporane, iar o privire mai atentă a frescei Ateneului ne poate ridica mai multe întrebări: ce istorie am picta în continuarea scenelor de după 1918? În anii comunismului, fresca Ateneului ar fi trebuit să dispară la cererea conducătorilor, dar a rezistat mulți ani, fiind acoperită cu o pânză roșie pentru a ascunde adevărul istorii în anii totalitarismului. În 2018, la 100 de ani de la Marea Unire, ar trebui să ne bucurăm că ne-am regăsit eroii, dar să plecăm capetele dându-ne seama că suntem, poate, nedemni de jertfa celor dinaintea noastră.

 

de Alina Partenie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.