Maria, Regina României, 2016, Țara pe care o iubesc. Memorii din exil, traducere din engleză de Maria Berza, București, Humanitas

Despre viața Reginei Maria s-au creat mituri și povești pornind de la întâmplări adevărate, iar istoria a păstrat mai ales imaginea ei de regină a României Mari, cu faptele de vitejie și cu devotamentul necontenit față de țara care a adoptat-o, fiind numită „Mama românilor” sau „Mama răniților”. Astfel, i s-a mai publicat un „Jurnal de război” (3 vol., Humanitas 2014) care reprezintă poate una dintre cele mai cutremurătoare mărturii autentice din Primul Război Mondial. Toate rândurile scrise de Regina Maria de-a lungul vremii arată un stil personal, subiectiv, dar și critic, iar ideea care străbate fiecare rând este impregnată de iubirea autentică față de România.

Cartea cuprinde 15 capitole, precedate de o prefață a reginei care explică contextul în care a scris deoarece memoriile ilustrează o „cumplită și înăbușită suferință”. Capitolele sunt scrise la Iași, în anii exilului din 1916, la câteva luni după intrarea României în război și după ocuparea capitalei de către Puterile Centrale. De altfel, momentul exilului este prezentat și în memoriile reginei. În momentele de cumpănă ale exilului familiei regale la Iași și al morții fiului ei, Mircea, regina găsește scrisul ca formă de eliberare de suferință, dar și de motivare a celorlalți (mai ales a soldaților români aflați pe câmpurile de luptă). De la pornirea interioară că glasul ei ar putea ajuta poporul în momente de cumpănă ajunge la amintirea momentului în care Nicolae Iorga are inspirația de a o îndemna, ca un alt Ion Heliade-Rădulescu, să scrie cum poate, ce poate, promițându-i că se va ocupa de traducerea cărții în română. În aceste memorii nu descrie scene de război, dar ecoul acestora străbate viu fiecare pagină în parte. Ilustrațiile îi aparțin Reginei Elisabeta a Greciei, care fie ele și „stângace”, așa cum sunt descrise de regină, arată o adevărată iubire de țară.

Regina Maria alege să prezinte un itinerariu subiectiv, oprindu-se, mai degrabă, asupra unor locuri mai puțin cunoscute, dar care au o motivație și o încărcătură personală. Țara pe care o iubesc devine acum, în anul Centenarului, o mărturie autentică și puternică a locurilor care pot schimba dezamăgirea care ne cuprinde la reîntâlnirea cu propria țară. Traseul începe cu un Cotroceni personal, subiectiv, cu glasuri de copii și cu sunete, dar regina nu uită să detalieze istoria locului și transformările prin care a trecut de-a lungul vremii. Atitudinea ei arată dezacordul față de pierderea valorilor adevărate, menționând că „arhitectura casei e lipsită de orice frumusețe” (p. 18) și că păstrează în memorie imaginea Cotroceniului subiectiv sau a unui Cotroceni pe care nu l-a cunoscut. Traseul se îndepărtează de București, ajungând la Comana și la ctitoria lui Radu Șerban Vodă, loc în care „nepăsarea omului și generozitatea naturii au transformat aceste grămezi de ruine într-un loc fermecat” (p. 29). Peste tot, regina deplânge nepăsarea, preluarea unor „forme fără fond” din încercarea de a ne sincroniza cu valorile propuse de lumea occidentală. Peste toate acestea, distrugerea unor locuri poate avea cauze naturale, dar ea conchide într-un spirit optimist că „Nici bătăliile, nici flăcările nu vor putea strivi întreaga frumusețe a lumii” (p. 31). Se oprește apoi la conacul de la Copăceni care i-a fost donat. De asemenea, regina prezintă și momente personale, cum ar fi neliniștea regelui dinaintea exilului sau întâlnirea cu țăranul care anticipa războiul spunându-le că era „Soare de război”.

Deși optează pentru locuri mai puțin cunoscute, drumul reginei nu putea să ocolească Sinaia, deși locul nu îi este în sine apropiat. Prețuirea pe care o dobândește în memoriile reginei i se datorează amintirilor legate de regele Carol I. Regina Maria preferă Sinaia necunoscută turiștilor, ascunsă privirilor, unde simte cu adevărat libertatea. Urmează apoi atracția reginei pentru mare, pentru portul Constanța sau pentru insula lui Ovidiu. Ajunge la Adamclisi, în Mangalia și în satele lipovenilor. Toate aceste descrieri demonstrează spiritul „de artist” pe care regina și-l asumă în repetate rânduri de-a lungul memoriilor. Acest spirit va călători cu iahtul pe Dunăre, permițându-și să admire flora, fauna sau farmecul unui apus.

De la Constanța, regina ajunge în regiunea Olteniei unde admiră peisajele naturale, dar și mănăstirile, mărturisind că Mănăstirea Hurezi este poate locul pe care îl admiră cel mai mult din România. Drumul spre Polovragi este o poartă spre ceremonii și spre un alt Ev Mediu, iar întâmplarea misterioasă din Mănăstirea Polovragi o face să admire și mai mult prezentul deoarece „era ca și cum aș fi pășit din întunecatul Ev Mediu în soarele timpurilor noastre” (p. 109). Aceste descoperiri spirituale și arhitecturale, deopotrivă, o fac să consemneze cu tristețe obiceiurile din lumea contemporană: „Arhitecții zilelor noastre au pierdut acea artă, acel simț special care impregnează un umil paraclis cu o frumusețe ce înalță sufletul spre Dumnezeu” (p. 101). De altfel, traseul este marcat din când în când de revenirea la suferința prezentului. Volumul originar se încheie cu prezentarea Iașiului, orașul exilului familiei regale din anii războiului. Regina a adăugat, însă, un capitol ca o punte de șase ani, care prezintă redescoperirea acelorași locuri după război. Împreună cu Regina Maria pare că o întreagă nație încearcă să se reconstruiască. De această dată, regina optează pentru descrierea castelului de la Bran, un alt loc apreciat de-a lungul vremii.

În anul Centenarului, la 100 de ani de la Marea Unire, Țara pe care o iubesc reprezintă încă o mărturie vie a nevoii pe care o avem de modele, dar și de asumări conștiente ale destinului unei țări care astăzi încă se caută. România autentică poate fi redescoperită și din rândurile scrise de Regina Maria sau din picturile Principesei Elisabeta a Greciei. Din toate străbate gustul pentru autentic, dar și un patriotism sincer pentru țara care a adoptat-o. Cartea redă farmecul României mari, reunind fragmente care poartă cititorul la Palatul Cotroceni, castelul și pădurile de la Sinaia, ruinele de la Comana, culele și mănăstirile din Vâlcea, gurile Dunării, Marea Neagră sau ruinele antice. O lecție de viață și o lecție pentru noi toți acum, la Centenar, o lecție despre puterea de a admira chiar și în răstriște.

de Alina Partenie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.