Metamorfoză și simbioză la poarta Orientului: Orhan Pamuk, Cartea Neagră

Păstrând puțin stilul scriitorului și intenția naratorului de a căuta sensuri ascunse în slovele dintr-un text, apreciez Cartea Neagră drept un periplu literar confortabil (pamuk înseamnă bumbac în limba turcă), nu fin precum mătasea, dar nici iritant precum o pânză aspră. Întreaga recenzie poartă o doză de subiectivism, deoarece am tratat această carte prin intermediul multiplelor interacțiuni avute cu societatea turcă. Un aspect pe care îl ignoră mai toți cititorii avizi se află chiar la începutul fiecărei lucrări cu autor străin: traducătorul. Mi-am aplecat atenția asupra acestui detaliu în urma unei discuții întâmplătoare avute în tren și am convenit să cercetez cât de abilitată este persoana care a realizat traducerea cărții lui Orhan Pamuk (ed. Curtea Veche, 2007). Este pentru prima dată când apelez la acest tertip pentru aprofundarea lecturii, deoarece Cartea Neagră este o experiență complicată, îndrăznesc să o etichetez chiar tracasantă pentru cititorul nefamiliarizat cu specificul islamului, cu particularitățile și geografia Turciei lui Atatürk și cu valențele tranziției prin care trece societatea turcă actuală. De altfel, o tranziție care pare să nu-și identifice obiectivul măreț, așa cum și Pamuk asociază această desăvârșire a poporului turc cu venirea lui Mahdi, al doilea Mesia și judecătorul suprem în credința musulmană, subiect asupra căruia există o multitudine de teorii.

Cu toate acestea, lecturarea cărții pare accesibilă: de la firul narativ lipsit de complexitate până la dedublarea naratorului. Pe scurt, soția unui avocat din Istanbul dispare brusc, iar acesta o caută în toate locurile din Istanbul unde s-ar putea afla, presupunând că a fugit împreună cu fratele ei vitreg. Acesta din urmă este un faimos gazetar turc din anii 1950-1970, din Turcia, citit de toate păturile sociale și considerat un influent formator de opinie. Avocatul începe să îmbrace treptat identitatea gazetarului și să scrie în locul lui, convingându-se că poate să fie la fel de ingenios precum acesta. Întreg demersul narativ se concentrează, în cele din urmă, în jurul ideii că oamenii nu reușesc să fie ei înșiși, devenind captivi identității pe care alții se așteaptă să o afișeze. Aceasta pare să fie și explicația pentru dispariția soției sale care fugise împreună cu fratele ei vitreg pentru a-și trăi identitatea autentică, prea puțin înțeleasă de familie. Totuși, firul narativ nu este deloc ingredientul principal al acestei lecturi, ci tocmai ilustrarea fidelă a societății dintr-o Turcie aflată într-o nebuloasă existențială, ceea ce transformă Cartea Neagră într-o adevărată provocare pentru cititor. Călătoria inițiatică a soției poate fi considerată metafora societății turce aflate într-o permanentă descoperire a identității actuale, una în care convulsia socială este numitorul comun al întregii perioade post-kemaliste. Prinsă în cataclismul istoriei ce a răpus Imperiul Otoman și vânturată în deflagrațiile mondiale, Republica Turcă a fost ținta unor lovituri de stat militare. Chiar și în prezent, perspectiva unor noi episoade violente planează permanent. Pe de altă parte, societatea turcă plătește din plin tribut poziționării geografice, devenind spațiul în care se manifestă la intensitate maximă clivajul dintre progresismul occidental și mistica islamului, demostrând, încă o dată, incompatibilitatea axiologică dintre Orient și Occident.

Identitatea intimă a unei națiuni organizează populația în jurul unor obiective mărețe, chiar dacă acestea vizează tocmai orientarea acelei națiuni (cum, de altfel, Turcia și-a și propus, prin tezele lui Kemal Mustafa Ataturk, să devină un stat laic). Cu toatea acestea, așa cum și Pamuk indică prin cugetările personajelor sale, odată pervertită această intimitate prin expunere, blamare și denigrare voite, conștiința unui popor se diluează până la dispariție, lăsând ca deprimarea să ia locul entuziasmului, iar fatalitatea să înece speranța. Plină de metafore, simboluri și analogii, Cartea Neagră ilustrează cu extremă minuțiozitate procesul de transformare a societății turce: afișe stradale, reclame ale vânzătorilor, vestimentația tinerilor, gesturile și replicile copiilor, produsele vândute în prăvăliile de la parterul blocurilor, arhitectura urbană, mesajele gazetarilor etc. Melanjul dintre traduceri stâlcite ale revistelor americane, filme occidentale reproduse cu înlocuirea numelor personajelor, prostituate ce se prezintă drept actrițe din filme celebre, automobile europene ce ocupă bulevardele noi și sforțări ale elitelor de a cultiva pluralismul politic creionează o tranziție imposibil de cuprins pentru înțelegerea cetățenilor obișnuiți, aceștia așteaptând izbăvirea ideologică și desăvârșirea existențială din partea unei entități superioare. Îndrăznesc să afirm că secvența suprinsă de Pamuk, din anii 1970, este la fel de actuală, poate ceva mai polarizată în jurul unor curente de gândire divergente.

Construcția personajelor din Cartea Neagră pare să atingă unele esențe din Picturile Negre ale lui Goya (reluând joaca de-a aluziile, Orhan Pamuk a cochetat cu pictura): pentru soțul care își caută soția totul este sub patronajului negurei existențiale, soția acestuia este un simbol fără chip al existenței șterse din societate. Gazetarul dispărut nu inițiază nicio acțiune, dar domină întreg peisajul narațiunii precum un duh întunecat de la care se așteaptă în zadar izbăvirea Tocmai de aceea, stilul în care este construită Cartea Neagră atrage prin abilitatea de detaliere fantastică a trăirilor contradictorii ale personajelor din roman.

Sunt multe de spus despre societatea turcă actuală, toate cele zămislite de penița lui Orhan Pamuk regăsindu-se pe aleile din Erzurum, ușor de observat într-o călătorie cu autobuzul spre Mardin sau de văzut din avion, atunci când se trece peste dealurile din jurul orașului Kayseri. Ceea ce vreau să subliniez este tocmai necesitatea de a îmbina călătoria cu lectura, tocmai pentru a ocoli nedesăvârșirea cunoașterii, aceea pe care o condamnă chiar Pamuk în această carte. Tranziția în mijlocul căreia se află națiunea turcă nu își va găsi punctul de sosire în perioada următoare, nicidecum în ritmul menținerii unei orientări dualiste. Bătălia internă a fiecărui individ pentru identitatea personală are să continue încă mult, apariția unei lucrări similare, peste decenii, neavând de ce să ne mire.

 

de Beniamin B.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.