Mircea Eliade, 2014, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, București, Humanitas

Credința, ca dimensiune a existenței umane, și-a aflat statutul de temă privilegiată într-o varietate de studii parcă infinită, iar Eliade confirmă natura arhaică a practicării religiei și diversitatea de forme pe care o îmbracă una dintre cele mai originare expresii a spiritualității: șamanismul. Fiind o altă dovadă a acuității autorului cu care percepe fenomenele spirituale, cartea trebuie privită drept sursă inedită de informare pentru cititorul avid de cunoaștere și cultură generală. Chiar în deschiderea acestei lucrări, autorul afirmă faptul că „nicio religie nu este cu desăvârșire nouă, nici un mesaj religios nu abolește în întregime trecutul; este mai degrabă o remaniere, o reînnoire, o revalorizare, o integrare a elementelor – cele mai esențiale! – unei tradiții religioase imemoriale” (p. 26).

Dar ce este șamanismul și ce face șamanul? Pentru o mare parte din cultura europeană, unde existența unei entități divine reglementează mare parte din fațetele spirituale ale societății, șamanismul nu prezintă și nu a prezentat un interes consistent. Dimpotrivă, majoritatea populației privește cu scepticism și ironie preocuparea unor persoane către interacțiuni extatice cu entități supranaturale. Fiind considerat drept o tehnică a extazului, Eliade apreciază că „șamanismul este un fenomen religios siberian și central-asiatic, prin excelență” (p. 19), un fenomen arhaic specific etapelor incipiente ale civilizației. Șamanul devine, așadar, persoana care accesează un univers de entități supranaturale și interacționează cu spiritele tocmai pentru a asista sufletul celor aflați în momente existențiale decisive (boală incurabilă, suferință, fuga sufletului, apropierea morții sau trecerea sufletului celui defunct în altă lume). Șamanul nu participă ca vraci, mag sau vindecător pentru chestiuni curente ale comunității și nu oficiază ceremonii sociale.

Analizând îndeaproape această scriere-tratat, se poate afirma că există incompatibilități semnificative între populațiile care și-au creat o istorie în spațiul geografic european și cele care trăiesc în regiunile unde șamanismul a fost cultivat, acceptat și consacrat. Apropierea de natură până aproape de confundarea cu esența ontologică a acesteia, supunerea necondiționată față de entități divine și semi-divine care portretizează elemente ale naturii, dar și conservarea în areale geografice au făcut ca în spațiul siberian și arctic să fie acceptată și venerată adânc această opțiune pentru exprimarea credinței. Dar nu a fost singura în aceste spații, ci a coexistat cu religii monoteiste și credințe păgâne, Eliade fiind convins că „nu numai că o comunitate poate practica – fie conștient, fie nu – o mulțime de religii, dar chiar unul și același ins poate cunoaște o multitudine de experiențe religioase, de la cele mai elevate până la cele mai fruste și aberante” (p.13). Mircea Eliade împarte lucrarea în 13 capitole, care pot fi grupate, în urma lecturării, în trei părți relativ distincte; cu toate acestea, există o strânsă corelare între majoritatea informațiilor, datelor și surselor bibliografice colectate de autor.

Prima parte a lucrării debutează cu incursiune în originile arhaice ale șamanismului, iar gradual sunt prezentați factorii esențiali pentru dobândirea vocației de a șamaniza. Așa cum și titlul lucrării indică, șamanismul gravitează în jurul conceptului de experiență extatică, fără de a cărei trăire nimeni nu poate dobândi puterea de a asista sufletele celorlalți. Încercând să fie cât mai aproape de originarul fenomenului, Eliade se raportează adesea la metodele de inițiere și dobândire a puterilor șamanice la populațiile din Asia Septentrională și din zone apropiate (tunguși, samoiezi, buriați, iakuți etc.). Toate celelalte practici șamanice (nord și sud-american, altaic, australian, african etc.) își găsesc originea în practica celor dintâi, chiar dacă variază multiple elemente. Ales prin boală, fenomen natural sau în vis, moștenit pe cale ereditară sau căutând prin voință proprie experiența extatică, șamanul nu își poate începe periplul mistic fără a primi o instruire teoretică, metodologică și riguroasă din partea celor deja inițiați și recunoscuți. Detaliul e cât se poate de interesant pentru că indică o formă primitivă a dogmei religioase, nefiind suficientă legătura cu entitățile supranaturale. Călătoria inițiatică urmată de toți șamanii are trei momente esențiale: moartea candidatului, periplul spre Cer sau Infern unde se întâlnesc ființe divine, semi-divine ori alte spirite și învierea. Moartea ritualică poate fi un fulger, o boală gravă, o serie de vise greu de suportat, pierderea memoriei, dispariția din trib, intoxicarea cu diverse substanțe sau tortura. Periplul conține de regulă dezmembrarea fizică a candidatului, fierberea părților din corp și reîntregirea corpului în care sunt introduse cristale, spirite-animale sau substanțe de către alte spirite, iar șamanii bătrâni îl călăuzesc pe neofit. Învierea ritualică este la fel de diversă și poate consta în revenirea în trib, povestirea periplului, stare de transă etc., dar tot timpul culminează cu prezentarea publică a noului șaman și a puterilor sale. După aceste momente, noul șaman se retrage în singurătate, unde are o soție-spirit și cunoaște un limbaj secret de interacțiune cu spiritele animale și ființele divine.

A doua parte a Șamanismului prezintă detaliile universului șamanic, pornind de la costumul și toba obligatorii până la cosmologie și simbolistica ancestrală. Toba, denumită uneori „calul șamanic”, este elementul central al ceremoniei șamanice: facilitează călătoria spre „Centrul Lumii” sau îi permite șamanului să zboare ori să cheme spiritele. Unii șamani primesc în perioada de inițiere, în mod simbolic, toba de la entitățile întâlnite, împreună cu capabilitățile de a vindeca, de a asista suflete sau de a le conduce după ce părăsesc corpul uman. Costumul șamanului are și el un rol important în trăirea extactică și chemarea spiritelor, tot timpul întruchipând un animal (de regulă, pasăre, ren sau urs), simbolizând metamorfoza persoanei care îl îmbracă. Toată suita de elemente care acompaniază ceremonia trimite la entități care au legătură cu viața: animale, oase, plante, foc, lichide, sânge etc., fiind regăsite și în costumul și toba șamanului. Tot în această parte a lucrării, Eliade ilustrează desfășurarea ceremoniei și varietatea de „intervenții” pe care le poate opera șamanul. Ceremonia șamanică respectă o structură unitară: în prima seară este adusă o jertfă Ființei Cerești pentru ajutor, iar în a doua seară șamanul se înalță la cer și se înfățișează Ființei Supreme, împreună cu sufletul animalului sacrificat, pentru a primi mesajul divin. Ceremonia se încheie în momentul în care șamanul revine din starea extatică, de obicei prin prăbușire, extenuare fizică sau transă. Pentru a înțelege intensitatea activității șamanice, trebuie să vă imaginați că totul gravitează în jurul conceptului de epuizare fizică a șamanului, cel puțin, ca proiecție.

Partea a treia a cărții este atât o veritabilă incursiune în practicile șamanice din alte zone ale lumii, dar și o expunere a unor similitudini cu alte practici extatice. În America de Nord, șamanismul capătă o importanță sporită, devine latura principală a vieții religioase, dar și ceremoniile sunt mult mai puțin exhibiționiste, calmul și meditația înlocuind dansul, strigătele spiritelor și urcarea în vârful unui copac, așa cum se întâmplă în Asia Septentrională. Se speculează că unele confrerii secrete din S.U.A., active la acest moment, ar avea orginile în practici șamanice, întărind continuitatea pluri-confesională a societății contemporane. În America de Sud, șamanul are prestigiu și autoritate, comunitatea reglându-și acțiunile în funcție de amplitudinea puterilor acestuia (alungă spiritele rele, înmulțește vânatul, stăpânește vremea, prevede necazurile etc.). În Asia de Sud-Est și Oceania, șamanismul este regăsit în comunitățile pigmeilor și aborigenilor, cu o importanță variabilă, dar îndeplinind roluri aproximativ similare. În zona Sumatra și Malaezia apar adeseori influențe ale practicilor extatice și magice din India, în timp ce în Polinezia, șamanismul intră în confluența unei triplete de funcționari religioși: conducători divini, profeți și preoți. Variațiile sunt multiple odată cu îndepărtarea de buriați, iakuți și samoiezi. Trebuie indicată și activitatea șamanică din bazinul indo-european. Astfel, germanii vechi ar putea să îl indice pe Odin drept moștenitor al unor practici șamanice, zeul grec Apollo fiind menționat drept un „precursor” al practicilor șamaniste, dar cu indicații imprecise, Epimenides din Creta fiind un alt personaj cu veleități șamanice sau cel puțin cu capacitatea de a-și induce stări extatice. Pentru a încheia această parte, există dovezi mai mult sau mai puțin argumentate privitoare la valența de Mare Șaman a unor entități divine, cu precădere în sistemele politeiste. Numitorul comun al acestor referințe, pe care Eliade îl determină, este capacitatea de a avea stări extatice, autentice, în care interacțiunea să fie exclusiv cu entități extramundane.

Dexteritatea observării fine a fenomenelor religioase și argumentele altor cercetători avizați în jurul acestui subiect (istorici ai religiilor, etnologi, psihologi, filozofi sau sociologi) îl ajută pe Eliade să distingă în mod convingător între psihopatologia cronică și vocația șamanilor. Cu alte cuvinte, autorul demonstrează că șamanismul nu a fost și nu se află în simbioză cu boala psihică, ci, dimpotrivă, a fost și este una dintre expresiile conștiente ale nevoii de credință a umanității.

 

de Beniamin B.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.