George Banu, 2013, Nocturne (pictură și teatru), traducere din limba franceză de Dana Monah, București, Nemira

Cunoscutul critic de teatru George Banu se oprește, de această dată, asupra interferențelor dintre teatru și alte arte, cum ar fi, cu precădere, pictura. Nocturne (pictură și teatru) reprezintă un album inedit, publicat mai întâi în Franța, care continuă demersul din Spatele omului, un alt album publicat la Nemira, în anul 2008, și Cortina sau fisura lumii, publicat la Humanitas, în 2012.

Realizată sub forma unui album de artă, având o copertă din opera lui Vincent Van Gogh, intitulată Cafeneaua, seara, această lucrare ne poartă în domeniul fascinant al picturii și al teatrului, având o temă deopotrivă de misterioasă și de provocatoare, noaptea. Lucrarea este structurată în cinci părți, cu titluri sugestive: Peisaj nocturn sau sinele lumii, Avataruri și dereglări nocturne, Nocturne urbane, Nopțile scenei și Noaptea modernă. Acestea sunt precedate de un Preambul în care autorul își argumentează demersul deschizând cititorului porțile nopții și stârnindu-i curiozitatea. Mottoul lucrării este preluat din Emil Cioran „Noaptea îmi curge în vene”. De-a lungul cărții, autorul apropie cu precizie perspective artistice diferite: „Rari sunt cei care, asemenea lui Francisco de Goya sau Louis Ferdinand Céline, au pătruns până la capătul nopții” (p. 9). Noaptea nu este numai o împărțire convențională a timpului, ci mai mult de atât, deoarece starea de noapte este, de fapt, o stare permanentă, iar „El Greco, la prânz, picta la lumina lumânării” (p. 14). Romanticii vor impune starea de noapte, iar Baudelaire va face din noapte simbolul artistului modern.

În Peisaj nocturn sau sinele lumii, George Banu evidențiază stereotipia peisajului nocturn care este recunoscut prin „capacitatea de a atenua, de a diminua sau chiar de a îndepărta prezența omului” (p. 26).  Această tendință este susținută de picturile impresioniștilor, cum ar fi Édouard Manet și Claude Monet.  De cele mai multe ori, peisajul nocturn este asociat cu muntele și cu marea, având o aparență statică, dominată de prezența protectoare a lunii. Totuși, spre surprinderea privitorului, pot să apară munci de noapte în tablouri, „munci” care nu tulbură, însă, liniștea peisajului. Acestea sunt reprezentate mai ales în tablourile lui Jean François Millet: „Păstorul sub clar de lună” sau „Vânătoarea de păsări”. Noaptea nu apare doar în tablouri: o regăsim la Musset sau la Chopin, la Novalis, Nerval sau Schumann, deoarece „acești artiști asociați cu experiența nocturnă ca împlinire a ființei alungate de zi și fugind de soare, descoperă în noapte ceea ce lumina tăinuiește” (p.40). Interesantă este și redarea experienței mistice sau vizionare în tablourile nocturne, în care „Dumnezeu este în trestii” (p. 44). El va fi pretutindeni și în tablourile care redau noaptea sub clar de lună.

În Avataruri și dereglări nocturne, George Banu aduce în discuție noaptea păgână și noaptea sacră. Noaptea păgână este noaptea valpurgică, a tenebrelor, a maleficului dezlănțuit. Printre ele se numără Gigantul lui Goya sau Vampirul lui Edvard Münch, tablouri care sugerează forțele nestâpânite care cuceresc noaptea. Dimpotrivă, apar și nopți sacre, deși  din secolul al XIX-lea tematica biblică nu mai este atât de prezentă în cadrul reprezentărilor picturale, cum ar fi reprezentarea nocturnă a Fugii în Egipt de către Odillon Redon. George Banu se oprește și asupra nopților gotice transformate în „beznă profundă”, exterioară, căreia îi corespunde interioritatea romantică căreia Musset și Chopin îi sunt precursori. Mai departe, ca o continuare firească apare noaptea simbolistă. În Nopțile fără de noapte, George Banu discută despre nopțile în țările nordice și despre reprezentarea lor picturală. Noaptea albă a lui Münch redă specificul nopților albe, de vară, din regiunea nordică, devenind astfel o formă identitară pentru popoarele nordice, deoarece include fascinația aurolei boreale.  Cu toate acestea, „Fantasticul nu lipsește din noaptea nordică” (p. 70), amintind de piesa lui Henrik Ibsen, Peer Gynt, dar „noaptea pictorilor este mai senină” (p. 70).  Noaptea este legată și de viziunile nocturne, dintre care sunt cunoscute  Nopțile înstelate ale lui Van Gogh. Din mărturisirile sale, aflăm că atunci când simte „o nevoie teribilă de credință”, Van Gogh își ridică ochii către stele, înlăturând astfel prezența umană.

În capitolul intitulat Nocturne urbane, autorul abordează nopțile electrice și impactul lor asupra reprezentărilor nopții, deoarece „rari sunt pictorii care se sustrag electricității, pictând orașe cufundate în beznă” (p. 91). În Nopțile scenei, George Banu prezintă experiența nocturnă a teatrului și impactul efectelor umbrelor și ale întunericului asupra reprezentării artistice care, azi, se leagă din ce în ce mai mult de mister și de noapte. Bineînțeles, noaptea se lasă și peste scenele teatrelor care confirmă, astfel, „nevoia de noapte” (p.121).

Așadar, George Banu propune o călătorie în noapte prin intermediul artelor. Făcând apel la numeroase referințe din diferite domenii, dar și la imagini care însoțesc textul, Nocturne (pictură și teatru) devine o operă de artă în sine, destinată tuturor celor interesați de domeniile artistice, dar și oricui și-a pus vreodată întrebări despre fascinația nopții.

 

de Alina Partenie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.