Ioana Pârvulescu, 2018, Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor, București, Humanitas

V-ați fi întrebat vreodată ce i-ar putea aduce pe Homer, Epictet, Mozart, Ion Budai-Deleanu, Ion Vinea, Emil Cioran, Thomas Mann, Nicolae Steinhardt și mulți alții în paginile aceleiași cărți? Răspunsul este simplu: ceea ce ne aduce pe toți împreună în momente diferite din viață, ceea ce ne unește și ne definește: rugăciunea. Subiectul este abordat de Ioana Pârvulescu, autoare cunoscută pentru eseurile ei (În intimitatea secolului al XIX-lea, Întoarcere în Bucureștiul interbelic) și pentru cărțile de literatură (Viața începe vineri, Viitorul începe luni, Inocenții), care a primit recent Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene pentru povestirea scurtă, O voce, dedicată și având drept personaj principal pe Monica Lovinescu. De această dată, autoarea se oprește asupra tărâmului fascinant al rugăciunii din viețile scriitorilor și ale personajelor, într-o abordare cronologică, din cea de-a doua jumătate a secolului VII î. Hr. până în 2015. Milenii tumultoase, epoci istorice, spații culturale diferite se înscriu în universalitate printr-o constantă: rugăciunea. O mai exista, oare, și alta? Cartea conține 37 de autori, iar fiecare capitol este precedat de o ilustrație realizată de Mihail Coșulețu și de textul rugăciunii care constituie premisă a interpretărilor și a apropierilor care mai de care mai surprinzătoare pentru cititor.

În Precizare, autoarea oferă o justificare a demersului în care „deși rugăciunea e mai degrabă un episod liric, cartea a ieșit preponderent epică”, considerând că rugăciunea face parte din „genele noastre spirituale”. Fără a putea trece în revistă toate rugăciunile, cartea începe cu Homer, cu „rugăciunea unei mame”, a lui Thetis pentru fiul ei, Ahile, „răspunsul unei mame care, după ce și-a născut copilul, îi aude chemarea și din fundul oceanului” (p. 14). Virgiliu apare cu o rugăciune din Eneida (29-19 î.Hr), cu puțin înainte ca zeii să dispară din cerul lor, lăsând, însă, rugăciunile să meargă mai departe, însoțind umanitatea.  Literatura română apare, pentru prima dată, cu o rugăciune a diaconului Coresi, de la 1581, din „Cartea de învățătură”, cu un fragment din „Pilda vameșului și a fariseului” care duce la interpretări lingvistice asupra conotației celor două cuvinte asociate episodului relatat în Evanghelia după Luca. Autoarea alege, într-un demers atent, să se lege de aspecte surprinzătoare ale rugăciunilor, iar interpretările sunt dintre cele mai suprinzătoare: „cuvintele își ascund și își dezvăluie sensurile într-un joc plin de capcane” (pp. 48-49). Un alt joc lingvistic minuțios este cel al lui Athanasius Kircher prin rugăciunea în rime perfecte: clamore, amore, more, ore, re, rugăciune care s-ar putea traduce cam așa: „întreaga rugăciune o strig prin dragoste (amore), prin fapte, obiceiuri (more), prin rugăciuni (ore), prin lucruri, înfăptuiri (re)” (p. 62) .

Ruga urmează căi nebănuite, pariuri recunoscute, destine alese, cum ar fi cazul lui Blaise Pascal, cel care a ales credința: „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit” (p. 70). Surprinzător, în paginile cărții Ioanei Pârvulescu, apare și Mozart cu o rugăciune ludică adresată surorii lui. De-a lungul cărții, se roagă, deopotrivă, adulți, copii, mame, doici, tați, filozofi, scriitori, credincioși, necredincioși ori cei în căutarea credinței. Dintr-o carte dedicată rugăciunilor nu puteau lipsi nici scriitorii ruși: Lev Tolstoi și F.M. Dostoievski. Rugăciunea lui Karataev, personaj din „Război și pace” este „cea mai criptică rugăciune dintre cele rostite de personajele literare de-a lungul vremii”, fiind redată și în această carte: „Culcă-mă, Doamne, pietricică, și scoală-mă colăcel” (p. 120), rugăciune interpretată astfel de autoare „dacă peste zi omul trece prin încercări care îl fac de piatră, nemilos, după această rugă sufletul ar trebui să redevină moale și dulce” (p. 124). Rugăciunile nu lipsesc nici din Jurnalul lui Tolstoi: „De fiecare dată când stau de vorbă cu un om, ajută-mă să mă văd pe mine în el” (p. 125). Dostoievski apare cu Rugăciunea lui Alioșa din Frații Karamazov pe care o „sopți el făcându-și cruce și adormi fără griji” (p. 143).

Unele rugăciuni aparțin registrului parodicului, cum este cea a lui Caragiale „Și să mă văz râzând mereu/Râzând din tot înaltul” (p. 160), împletind deopotrivă biografia și literatura. Cele mai dureroase sunt poate rugăciunile secolului al XX-lea, în care „omul rătăcește neajutorat, fără rost și fără repere”. Aceste secole încep cu rugăciunea lui Rilke să i se dea omului „moartea care e a lui”. O rugăciune impresionantă este cea din romanul „Cei zece drepți” al lui Karel Capek, o interpretare modernă a episodului Sodomei  și Gomorei în care Dumnezeu se înduplecă să salveze cele două cetăți dacă va găsi 50 de oameni drepți în acestea. Rugăciunea lui Avraam este simplă și plină de sens: „Nu ne cere nouă, oamenilor, să-ți numim zece drepți din tot norodul tău” (pp. 225). Interesante sunt pasajele care readuc în discuție pasajele cioraniene despre rostul rugăciunii. Nicolae Steinhardt apare cu o rugăciune dureroasă din temnițele comuniste, rugăciune transpusă în Jurnalul fericirii, încheiată cu „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Volumul care începea cu rugăciunea unei mame a lui Thetis pentru Ahile se încheie tot cu o astfel de rugăciune „Ajută-l, Doamne, pe copil”, rugăciunea care dă și titlul romanului lui Toni Morrison.

În literatură, în pictură și în viață, „simbolul mâinilor apropiate ne spune ceva: omul vorbește, e în plin dialog” (p. 305), poate că acesta e singurul dialog autentic pe care poate să îl aibă cineva. După Primul Război Mondial, Kafka vorbea despre scris ca despre o formă a rugăciunii. Scrisul Ioanei Pârvulescu creează o poveste despre tăria individului printr-o temă inedită și profundă, printr-un îndemn cultural la rugăciune, printr-o regăsire a firescului, dar și printr-o captivantă istorie a literaturii care poate crea legături neașteptate. Dialoguri secrete devine, astfel, o lectură puternică, impresionantă, „un teribil spectacol al omenescului”, o lectură umană și plină de sens. La final, îi rămâne cititorului să se gândească și la vorbele lui Cioran: „Tot ce nu este rugăciune este nimic”.

de Alina Partenie

Cartea poate fi comandată aici: https://www.libris.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.