Sistemul educațional românesc, una pe față, una pe dos

Despre sistemul de învățământ din România s-au făcut multe și diverse dezbateri, iar rezultatul lor a fost același: profesorii, elevii și părinții se luptă cu un sistem nefuncțional care, mai degrabă, îngroapă decât produce. Rezultatele vin și în urma prezentării unor rapoarte din care reiese că rata analfabetismului funcțional în rândul absolvenților claselor obligatorii este de aproximativ 40%, ceea ce înseamnă că aproape jumătate dintre cei care termină cel puțin un ciclu obligatoriu de 10 clase ridică probleme în înțelegerea unui text nespecializat.

De-a lungul timpului, s-au format diverse clișee cu privire la întrebarea A cui e vina? S-a încercat să se găsească soluții (cele mai multe teoretice care nu se pot aplica sistemului românesc) la anumite probleme care nu pot fi rezolvate decât în decurs de generații. Cel mai adesea, vina este a sistemului. Sistemul înseamnă ministerul și miniștrii săi, administrația publică și tot ceea ce generează ea, manualele, salariile etc. Pe lângă sistem, un alt răspuns a adus în prim-plan profesorul, cel care are contact direct cu elevul și cel care nu deține competența necesară atribuțiilor postului sau nu deține dorința de implicare necesară unei schimbări. Firește, un răspuns a adus în față și părinții, cei care nu se ocupă de educația copiilor. Mai departe, au fost găsite și probabil că încă se mai încearcă a se găsi răspunsuri care, în fond, sunt valide numai pe jumătate. Pe lângă cei trei mari factori care formează ori influențează sistemul educațional românesc, mai trebuie adăugat un al patrulea, și anume entitatea asupra căreia se acționează, beneficiarul direct, adică elevul. Pentru a înțelege caracatița care construiește sistemul de educație, trebuie să explicăm fiecare vină în parte și modul în care fiecare inculpat poate îndrepta ori regândi un alt sistem de educare-predare-învățare-aplicare.

Ministerul Educației Naționale reprezintă începutul caracatiței, locul în care cei mai competenți și creativi indivizi ar trebui să se lupte pentru a găsi instrumente potrivite prin care să faciliteze procesul de predare, dar și prin care să identifice și să stimuleze cei mai abili profesori pentru toate domeniile. Or, acest fapt nu se întâmplă. Lipsa unor decizii potrivite la nivel înalt este o problemă majoră care nu-și găsește rezolvare, ci, mai degrabă, se reflectă în confuzie. Nesiguranța și lipsa indivizilor competenți sunt vizibile și prin deciziile care au condus la schimbări rapide și neclare în educație, lipsite de orice logică și coerență și care nu se pliază pe societatea românească actuală. În acest sens, de reamintit sunt eliminarea unor etape de admitere, introducerea manualului unic, schimbarea ori încercarea schimbării subiectelor de la Evaluarea Națională și Bacalaureat etc. Construirea unui sistem benefic se stimulează de sus, din locul în care se iau deciziile cele mai importante cu privire la modul în care elevul ori studentul își va petrece timpul în școală și ce va rămâne dincolo de ea. O restructurare completă a sistemului de educație este necesară în România. Desigur, această schimbare nu este suficientă să se impună doar prin programe școlare și alte documente, însă pentru a determina schimbarea mentalităților, este nevoie de schimbarea procedurii. Cum să fie reformat sistemul? Prin posibilitatea construirii de curriculum preferențial, în funcție de orientările și abilitățile fiecărui elev în parte, prin eliminarea unor informații vechi și a unui limbaj de lemn care nu mai coincide societății actuale, prin promovarea cursurilor de perfecționare a profesorilor în mod continuu, prin îndreptarea spre exerciții de înțelegere logică, și nu de memorare mecanică etc. Astfel, soluții pot fi destule, deși de multe ori se discută despre această problemă și soluțiile sale, restructurarea apare mereu într-un fel mai puțin așteptat.

Profesorul, în România, se poate încadra în două mari categorii: a. profesorul interesat de obiectul său de muncă și de rezultatele așteptate și b. profesorul dezinteresat ori slab pregătit. Pe de o parte, profesorul interesat se luptă nu doar cu un sistem care nu-i oferă nici instrumentele necesare de predare, nici un salariu motivant, ci, de multe ori, se găsește în situații în care este lipsit de respect, devenind o marionetă în fața elevilor. Sistemul actual se bazează pe drepturile elevului și obligațiile profesorului, în acest fel elevului scăzându-i obligațiile și odată cu ele bunul-simț. Pe de altă parte, profesorul dezinteresat ori slab pregătit nu acordă atenție și nici nu depune vreun efort pentru dezvoltarea elevului. Pentru el, timpul trece, leafa, mică e, dar măcar merge!

Părinții sunt elemente de bază în ecuația învățământului românesc. Părinții nu reprezintă doar resursa financiară, dar și suportul moral al elevului. Din cauza programului încărcat și, astfel, revenim la sistem, părinții nu au timpul necesar pentru a-l aloca copiilor. În zilele noastre, părinții se bucură când țin copiii ocupați în fața televizorului, tabletei ori telefonului. Părinții sunt prea obosiți pentru a-și asculta copiii, iar rezultatele acestei lipse de timp și, ulterior, de implicare conduce tocmai la educația insuficientă, lipsa de bune maniere și dezvoltarea morală și socială benefică elevului.

Elevul este beneficiarul sistemului de învățământ. Mulți sunt factorii care îl influențează în dezvoltarea și în evoluția sa. De fiecare dată când vine vorba despre elev și integrarea sa în sistemul de educație din România, în centrul atenției este eșecul. Eșecul absolvenților de liceu, al celor de gimnaziu, al elevilor de etnie romă etc. Pe bună dreptate se discută și acest eșec, însă care este răspunsul constructiv al unor astfel de critici? Ce se poate obține productiv din dezbaterile care nu fac decât să înjosească sistemul? De regulă, mai nimic. Totul este un proces de publicitate și de amuzament. Cazurile reușite ale sistemului de educație românesc sunt date de elevii autodidacți. Pe lângă o bună educație și o permanentă prezență a părinților, conștientizarea procesului de învățare și de educație și importanța lui conduce elevul să-și formeze un stil autodidact care-l va ridica în multe momente ale vieții.

Deși sistemul de învățământ scoate elevi formați teoretic, cu multe cunoștințe în diverse domenii, rareori ei se pot integra pe piața muncii și într-un sistem de valori etice ale societății. Sistemul teoretic nu funcționează la capacitate nici măcar medie fără partea sa practică. Astfel, având în vedere că multe-s lipsurile, de multe ori, sistemul educațional românesc creează elevi frustrați încă de pe băncile ciclurilor primare. Soluția cea mai realistă în situația de față nu este așteptarea pentru o schimbare a sistemului, ci încercarea individuală de schimbare, fie a părintelui față de copilul său, fie a profesorului față de profesia sa, fie a elevului față de sine însuși. Sistemul nu se va schimba nici cu o decizie, nici cu zece. Important e să ne schimbăm propria mentalitate.

 

de Alina Roiniță

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.