România în zilele Centenarului

Zilele acestea, în România mea, ninge și e frig, oamenii sunt mereu pe fugă, mereu în contratimp, rar se privesc ori își zâmbesc. Deunăzi, televiziunea reflectă, mai ales, răul, știrile arată senzaționalul, nemulțumirile sunt multe și în ambele sensuri. Între Dunăre și Carpați, de-o parte și de alta a lor, este România unită la Centenar, dar tristă și, de multe ori, prea rece și neînțeleasă. 2018 a stat sub semnul Centenarului, 100 de ani de la Marea Unire, a fost un an plin pentru o societate care azi pare lipsită de repere. Nu vom vorbi, așa cum s-ar aștepta mulți, despre mișcările care au destabilizat România la 100 de ani de la Marea Unire, ci despre România faptelor mărunte, a gesturilor cotidiene, a schimbării care vine din noi.

România în zilele Centenarului trebuie să își privească eroii și modelele adevărate, să nu distrugă fără să construiască, să nu conteste din două vorbe o țară pe care nu noi am construit-o, nu noi am păstrat-o, nu noi ne-am sacrificat pentru ea. Este ușor să critici și să vinzi (chiar și o țară), fără să construiești nimic în schimb. Dacă ne poate uni ceva în zilele Centenarului este găsirea unor modele comune, dar extrem de importante și de autentice: model e copilul care aleargă zâmbitor, care îi dă un măr bătrânului de la colț de stradă, tânărul care se implică în societate, omul ce își poartă cu demnitate cea mai grea suferință. Eroii și modelele sunt chiar lângă noi, iar de multe ori trecem nepăsători pe lângă acestea.

În zilele Centenarului, România poate și trebuie să își regăsească valorile autentice, valori care îi sporesc unirea, valori care rezistă de-a lungul vremilor și nu să încerce să găsească sau să împrumute valori pe care nu le poate aplica în propria țară. De exemplu, în zilele Centenarului, ar trebui să învățăm să nu ne mai criticăm țara pentru toate valorile pe care credem că nu le are. De multe ori, replici ca „Așa e în România!”, „România, ce să-i faci!” ne scapă din situații dintre cele mai diverse. Dar cine construiește o țară, cine este România, dacă nu fiecare dintre noi? Ar trebui să păstrăm Unirea la nivel personal, să căutăm unirea cu cei se ne sunt aproape pentru a păstra și a duce mai departe „chezășia pentru viitor” de acum 100 de ani.

În zilele Centenarului, România mea e România pe care mi-au dat-o părinții și bunicii, e România oamenilor autentici pe care i-am cunoscut, e România celor ce s-ar jertfi oricând pentru ea. A oamenilor puțini, pentru care patriotismul, demnitatea, bunătatea sunt un mod de viață, care nu vor cu orice preț să fie (re)cunoscuți. România mea e România oamenilor valoroși din orice domeniu, și nu a acelora care caută scandalul cu orice preț. România mea e România gândurilor bune, a zbuciumărilor sincere și constructive, o Românie autentică pe fir de doină și baladă.

România mea e România pe care o construim cu toții și pe care, mai departe, o lăsăm celor care vor veni. În zilele Centenarului, ar trebui să ne gândim că tot ceea ce noi blamăm azi va fi patrie și casă generațiilor viitoare, ceea ce noi am părăsit într-o clipă va continua să existe și pentru ceilalți. Și cum să privești în ochi un om (mai mic) căruia îi lași o țară dezbinată și extrem de singură? Cum să privește în ochi un om căruia îi transmiți dezamăgirea și frustrarea, iar nu bucuria și demnitatea? România mea, în zilele Centenarului, e România peisajelor frumoase e drumul ce leagă munții și marea, e natura liberă și primitoare. România mea e formată din tradițiile și obiceiurile autentice, necomerciale, vii, din sărbătorile care ne unesc an de an, chiar dacă locul, timpul sau cultura ne deosebesc. România mea e România în care a fi e mai important decât a avea, în care există cauze bune pentru care trebuie și merită să lupți. România mea e locul în care construim fiecare bunul-simț, respectul, în care dincolo de clădirile ce stau să se dărâme vedem și regăsim oameni.

România mea nu e România statisticilor care arată cât nu poți, cât nu ai făcut ca țară, cât de departe suntem față de „lumea civilizată”. România pe care trebuie să o construim și după Centenar e o Românie în care să putem trăi onest și civilizat. Iar atunci când maldărul de gunoi se strânge în jurul coșului, când scuipatul pe stradă, semințele în mijloacele de transport sunt frecvente sau când jignitul este la ordinea zilei, te crezi, pe bună dreptate, tot mai departe de o Unire autentică. Dincolo de a schimba lumea, azi, e nevoie mai degrabă ca oricând să schimbăm mentalități, nu neapărat „cum am văzut la alții”, ci cum am putea să ne protejăm și să ne construim frumos țara și, astfel, pe noi înșine. România în zilele Centenarului e o Românie care privește cu speranță și cu tristețe către viitorul pe care urmașii celor ce se jertfeau acum 100 de ani (și nu numai) sunt dispuși, de cele mai multe ori, doar să îl desconsidere și nu să îl construiască. Dacă nu mai avem discursuri creditabile și demne de respect azi, ar trebui, poate, să le regăsim pe cele care cândva uneau și construiau o țară din trei provincii de-o parte și de alta a Carpaților!

 

de Alina Partenie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.