Ileana Racheru, Stanislav Secrieru, Angela Grămadă, 2012, Caucazul de Sud după 20 de ani, București, Curtea Veche, 504 p.

de Beniamin B.

De-a geopolitica ex-sovietică (sau despre dragostea cu forța)

Fiind oarecum implicat conjunctural în câteva activități educaționale care vizau spațiul ex-sovietic, am descoperit universul relațiilor dintre statele care compun acest spațiu și am cultivat un mare interes pentru unele dintre ele. Am considerat oportună parcurgerea unei lucrări interesante atât prin prisma conținutului, dar, mai ales, prin faptul că autorii sunt români. Ileana Racheru, Stanislav Secrieru și Angela Grămadă, cercetători în domeniu, oferă în lucrarea Caucazul de Sud după 20 de ani o fotografie cuprinzătoare a dinamicii acestei regiuni, la două decenii de la obținerea independenței față de Uniunea Sovietică. Mediul academic și factorul politic din România alocă resurse insuficiente pentru a înțelege foarte detaliat implicațiile evenimentelor din Caucazul de Sud, preocuparea fiind limitată și în sectoarele energetic și comercial.

Transcaucazia este termenul propus de Rusia țaristă la începutul secoului al XIX-lea pentru cinci gubernii poziționate la sud de Munții Caucaz: Tiflis, Baku, Yerevan, Kutaisi și Elizavetpol. Odată cu Revoluția Rusă, cele cinci regiuni au considerat oportună constituirea Republicii Federale Democrate Transcaucazia, dar după o singură lună, Georgia, Armenia și Azerbaidjan și-au declarat independența, ulterior fiind obligate să devină parte din Uniunea Sovietică. În prezent, cele trei republici ex-sovietice formează regiunea cunoscută lato sensu drept Caucazul de Sud. Dacă din punct de vedere geografic, Caucazul de Sud este o regiune, din punct de vedere economic și al securității, lucrurile sunt diferite față de alte exemple. Ethosul celor trei republici este profund centrat în jurul specificul național și nu regional, nu există coordonare în niciun dosar major, iar conservarea puterii interne și securizarea intereselor se face prin parteneriate cu puteri globale sau regionale (S.U.A., Rusia, U.E., Iran, Turcia). Fără doar și poate, nu se poate spune că există o politică sud-caucaziană de securitate, energie sau mediu. Cu toate acestea, regiunea trebuie înțeleasă drept un complex de securitate cu un grad ridicat de interdependență între cele trei țări, nu neapărat pozitivă. Armenia și Azerbaidjan își dispută, inclusiv militar, regiunea Nagorno Karabach, fluxul principalelor râuri din Azerbaidjan pot fi influențate de autoritățile armene și georgiene, securitatea energetică a Georgiei depinde de Baku, iar tranzitul mărfurilor armenești este influențat de guvernul georgian. Granița Armeniei cu Turcia și Azerbaidjan este închisă, trupele rusești ocupă 20% din teritoriul georgian, iar Azerbaidjan deține o enclavă la care nu poate ajunge decât ocolind Armenia. O stare de simbioză geopolitică în care parteneriatul bilateral predomină în detrimentul convergenței regionale.

Numitorul comun pentru întreaga regiune este modul de guvernare a fiecărui stat, anume autoritarismul competitiv. Autoritarismul competitiv este „un regim hibrid rezultat din îmbinarea practicilor democrației cu autoritarismul. Într-un regim autoritar competitiv, puterea politică nu respectă cel puțin una dintre condițiile democrației: alegeri libere, garantarea libertăților civile, existența unui spațiu al jocului politic unde se pot exprima atât puterea cât și opoziția” (p. 22). Tributare modelului de conducere totalitaristă din perioada sovietică, popoarele sud-caucaziene înțeleg să se polarizeze în jurul unui lider autoritar care tractează atât partidul de guvernare, cât și politicile naționale. Legitimitatea liderului autoritar trebuie să fie alimentată de relațiile directe avute cu liderii principalilor actori mondiali și regionali, până în prezent neavând niciun exemplu de președinte sau prim-ministru care să nu cultive o relație apropiată cu SUA, Rusia, Turcia ori Uniunea Europeană. Dar rămâne de văzut situația fiecărui stat în parte așa cum este prezentată de autorii cărții.

În Azerbaidjan, puterea politică este un bun al dinastiei familiei Aliyev. După o tentativă de a schimba regimul în 2003, opoziția reală a dispărut aproape în totalitate în prezent, fiind opresată în mod nedisimulat și aproape exterminată ca prezență publică. Politica la nivel înalt este o chestiune de familie, iar schimbarea unui ministru este extrem de rară, dat fiind că o parte dintre ei sunt oligarhi veniți din perioada sovietică. În sferele înalte de putere există anumite sciziuni între vechii miniștri loiali lui Heydar Aliyev (tatăl actualului președinte, Ilham Aliyev), tributari tiparelor sovietice, și noua garnitură de politicieni loiali actualului președinte, înclinați să dezvolte proiecte energetice cu statele occidentale. Principalul obiectiv național este reinstituirea controlului asupra enclavei Nagorno Karabach, aflată sub controlul Armeniei, țară cu care se află în conflict. Resursele mari de petrol și gaze sunt utilizate ca instrument de negociere și presiune în acest scop. Turcia este principalul partener regional pentru azeri, cu precădere în asigurarea securității și în sprijinirea enclavei Nakhichevan. Eventualele intenții ale Turciei de a normaliza relațiile politice și comerciale cu Armenia sunt privite critic și sancționate de azeri, lăsând de înțeles că pot să piardă beneficii majore în domeniul energetic dacă avansează în acest proces (interconectorul AGRI – Azerbaidjan-Georgia-România exclude participarea Turciei). Relația cu Rusia este caracterizată de o puternică polarizare a populației. Diaspora azeră în Rusia este de aproximativ 1.5 milioane cetățeni, iar cea rusă în Azerbaidjan este de aproximativ 160.000 oameni, ceea ce face ca o bună parte din populația azeră să considere statul rus drept unul prieten. Dintr-un alt punct de vedere, întrucât Rusia este aliatul militar al Armeniei, o parte din populație o consideră stat inamic. În Iran locuiește cea mai mare comunitate de azeri din lume, aproximativ 15 milioane de oameni, depășind cu mult populația Azerbaidjanului. Dar relațiile dintre cele două state sunt tensionate, principalele disensiuni vizând granița maritimă din Marea Caspică. Relațiile cu Georgia sunt interdependente în energie: azerii asigură necesarul de gaze și petrol, iar georgienii permit tranzitul resurselor spre Occident și Turcia.

Obiectivele majore ale Armeniei sunt: securitatea în cazul unui atac militar azer, menținerea stării actuale sau rezolvarea conflictului ce vizează enclava Nagorno Karabach, eliminarea blocadelor impuse de Turcia și Azerbaidjan, atragerea investitorilor și a sprijinului financiar internațional, recunoașterea genocidului armean. Rusia este partenerul vital și oficial un stat aliat, asigurând resursele de securitate și găzduind o mare diasporă armeană. Totuși, ingerințele Rusiei în educație, mass media și cultură sunt uneori greu digerabile și respinse de opinia publică, întrucât, la pachet cu investițiile, se exportă și doze consistente de corupție. Iranul este perceput de armeni, muți iranieni alegând Armenia ca destinație de vacanță. Cartea prezintă compatibilitatea dintre cele două state ca fiind alimentată de sentimentul de izolare regională resimțit de ambele popoare. S.U.A. găzduiește un număr foarte mare de armeni, cu influență în cele mai înalte sfere ale politicii, ceea ce le permite să influențeze poziționarea S.U.A. în raport cu genocidul armean, vectorii de decizie din regiune, conflictul cu Azerbaidjanul. De asemenea, ajutorul S.U.A. alocat Armeniei a depășit un miliard de dolari în perioada 1992-2005. Deși e aliată militar cu Rusia, Armenia a trimis peste 100 de militari în teatrele de operațiuni din Irak și Afganistan, în cadrul coaliției internaționale. Relația cu Turcia poate fi caracterizată cu precădere de aspecte negative: Ankara sprijină în mod activ Azerbaidjanul (în percepția populară fiind un stat prieten al Turciei), iar în constituția Armeniei există referiri clare la unele teritorii din estul Turciei și numite Western Armenia. Muntele Ararat, un simbol al armenilor, este vizibil din Yerevan, dar este situat dincolo de granița cu Turcia, armenii neavând acces direct către acesta.

Pentru Georgia, obiectivul major este reîntregirea teritorială prin readucerea sub controlul guvernului de la Tbilisi a regiunilor Abkhazia și Osetia de Sud. Subsecvent, obiective de politică externă sunt: blocarea recunoașterii independenței celor două regiuni separatiste, securizarea graniței de nord, atragerea de investiții străine și sprijin din partea organizațiilor internaționale, întărirea cooperării cu NATO și Uniunea Europeană. S.U.A. este principalul partener comercial al Georgiei și furnizorul major de garanții de securitate. Georgia este principalul contributor non-NATO cu soldați în misiunile din Afganistan, statul georgian beneficiind de donații și pregătire din partea armatei S.U.A. Relația cu U.E. este una privilegiată, aceasta fiind un jucător activ în promovarea intereselor georgiene (reușind, de pildă, blocarea recunoașterii independenței Abkhaziei de către Belarus). U.E. și-a asumat rolul de observator principal al evoluțiilor economice și de securitate din Georgia, fiind și principalul partener comercial. Populația percepe UE drept un mediu prietenos, unde ar dori să lucreze ori să studieze. Turcia și Georgia cultivă relații economice interdependente: transportul, coridoarele de tranzit a surselor de energie și telecomunicațiile sunt subiecte consistente și abordate în mod pro-activ. Pentru georgieni, Rusia rămâne singurul stat inamic, războiul din 2008 și ocuparea a aproximativ 20% din teritoriul recunoscut internațional fiind subiecte care nu sunt eliminate deloc din discursul public.

Cum arată Caucazul de Sud după 20 de ani? Peisajul regional poate fi caracterizat prin lipsa îndelungată de experiență în administrarea independentă a afacerilor interne, încetinind orice inițiativă de politică regională cu atât mai mult, cu cât toți vecinii celor trei state sunt descendenții unor popoare imperialiste. Întreg spațiul ex-sovietic prezintă o infrastructură energetică necompetitivă tehnologic, iar lucrurile stau la fel în alte sectoare economice și în industria militară. Simpla declarare a independenței nu a adus automat retehnologizarea instalațiilor de producție, transport și distribuție a energiei, dat fiind că arhitectura statală curentă este incompatibilă cu piața liberă, iar elitele politice sunt nepregătite să abordeze schimbarea de paradigmă. Toate acestea au provocat și provoacă crize economice și sociale profunde în cele trei republici. Neexistând o agendă clară în politica energetică și fiind afectați de toate tarele post-sovietice – corupția endemică și practicile anti-concurențiale –, propensitatea de creștere economică pe termen lung este drastic limitată. De la data momentul apariției acestei cărți și până în prezent, s-au derulat o serie de evenimente importante pentru regiune, dar nu decisive. Momentele marcante ale anului 2018 din Armenia (înlăturarea de la putere a președintelui Serj Sargsyan aflat la conducerea țării din 2008) și Georgia (unde Salome Zubarișvili a devenit prima femeie președinte a acestei țări) par să ofere unele perspective pozitive întregii regiuni, dar este greu de identifica o dinamică clară a regiunii în acest moment.

.

 

Cartea poate fi comandată aici: www.libris.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.