Yasunari Kawabata, 2018, Țara Zăpezilor, traducere de Stanca Cionca, București, Humanitas

sursă foto: Corina Hagiu

În 1968, Yasunari Kawabata este primul scriitor japonez care câștigă Premiul Nobel pentru Literatură și al treilea scriitor asiatic, după Rabindranath Tagore si Semuel Iosef Agnon. Juriul motivează decenarea premiului ca fiind rezultatul măiestriei literare de a exprima cu mare sensibilitate esența spiritului japonez, la decernarea premiului, juriul amintind trei creații ale scriitorului, romanele Țara zăpezilor, O mie de cocori și Vechiul oraș imperial.

În opinia unor critici literari, Țara zăpezilor nu se încadrează în totalitate în linia clasică a romanelor, ci este, mai degrabă, o povestire, liniară și facilă, fără intrigă, de mică dimensiune, care curge la întâmplare. De altfel, și Stănica Cionca afirmă că întreaga scriitură a lui Kawabata este departe de a se încadra într-un gen literar, prozele sale apropiindu-se mai mult de jurnale. Cu toate acestea, prin crearea sensibilității cu care a prezentat cultura niponă, Kawabata a fost considerat un scriitor clasic.

Țara zăpezilor este primul roman al scriitorului nipon, a fost început în 1934 și a fost publicat în varianta finală în 1948, fiind tradus și publicat la editura Humanitas în 2015 și, mai apoi, în 2018. Romanul se poziționează la granița dintre iubire, fascinație, așteptare, ireversibilitate, uimire și frumusețe. Întreaga acțiune se petrece într-un sat japonz, la poalele munților, locul în care se desfășoară întreaga poveste de dragoste dintre un turist japonez și o tânără viitoare gheișă, urmărind două planuri: pe de o parte, iubirea neîmplinită a gheișei Komako pentru Shimamura și, pe de altă parte, platitudinea personajului masculin, un tânăr turist care trăiește în Tokyo, care este căsătorit și specialist în artele baletului și ale dansului, dar, cu toate acestea, nu știe să danseze. Iubirea și frumusețea vor fi, pentru el, tot un fel de dans. Se refugiază în stațiunea balneară de la marginea munților pentru a se regăsi pe sine, departe de capitala agitată.

Scriitorul începe romanul asemenea unui puzzle, cu prezentarea celei de-a doua călătorii a lui Shimamura în stațiunea balneară, în timpul iernii. Întreprinde trei călătorii succesive în aceeași stațiune, în trei anotimpuri diferite, primăvara, iarna și toamna. Fiecare revenire este o căutare a certitudinii iubirii. Încă din introducere, ni se creionează drumul cu trenul către stațiune. Începe cu prezentarea celei de a doua călătorii din perspectiva personajului masculin, Shimamura, personaj care este și narator omniprezent. Peisajul de iarnă este descris ca fiind asemenea unei atmosfere încărcate, deasupra căreia plutește tristețea la care contribuie tonurile de alb și negru  ale iernii: „ce frig trebuie să fie, gândi Shimamura privind la niște barăci, desigur ale administrației haltei, care păreau zgribulite, presărate ici și colo sub poalele muntelui. Trei pluguri de zăpadă așteptau la poalele munților ninsorile mari. La intrările în tunel, spre nord și sud, erau instalate semnalizatoare electrice pentru avalanșe. Cinci muncitori erau gata pentru dezăpeziri, fără a-i mai socoti pe cei două mii din asociația Tinerii Pompieri” (p. 5-7).

Călătoria cu trenul se suprapune asemenea unui joc de oglinzi, ca o reflexie între sentimentele personajului masculin pentru Komako și atracția nedeslușită a acestuia pentru Yoko, o tânără necunoscută care îngrijește cu dragoste și dedicare un bolnav în tren. Fereastra trenului joacă rolul oglinzii în care Shimamura zărește un ochi izbitor de frumos și, asemenea unui călător plictisit, își apropie fața de geam „izbit de frumusețea rece a fetei”. Shimamura trăia sentimentul unui joc ireal, iar călătoria cu trenul îl duce către un plan paralel vieții sale reale, către o evadare din rutină, către necunoscut.

Necunoscutul este Komako. Tânăra trăiește o iubire pe care nu știe să o arate, iar Shimamura nu este capabil să o înțeleagă: „toată iubirea pe care Komako o revărsa asupra lui i se părea o strădanie plină de frumusețe, dar risipită în zadar, care punea în lumină propria lui goliciune interioară” (p. 130). Locul izolat și alb le adâncește strania singurătate și tristețe, unde doar iluzia și fantezia mai rămân, dar „tocmai când, fără să știe de ce, el îi repetă că totul e o trudă zadarnică, îl pătrunse pe neașteptate o seninătate ciudată, de parcă ar fi auzit zăpada cântând. Se simți atras de ea cu toată ființa lui […] avu senzația că ideea de zădărnicie reflectă adânc și curat miezul feminității ei” (p. 130). Komako se lase prinsă în capcana iubirii și se aproprie de bărbat, fiind, de altfel, singura persoană care reușește să se apropie de el și cu care interacționează, apropiere care îi cauzează gheișei durere. Îl vizitează în fiecare seară după ce participă la petrecerile la care este invitată, de multe ori revenind îmbătată de durerea iubirii neîmplinite și de puterea alcoolului, iar această stare de euforie și durere o ajută să se lase dezgolită de sentimente și să-și arate durerea sfâșiitoare.

Tensiunile acumulate în sufletele personajelor irup încet. Chemările sunt tăcute, privirile adânci, atingerile senzuale și așteptările  dureroase. Cele două personaje trăiesc așteptând clipa reîntâlnirii, iar când sunt împreună se tem de momentul așteptării și al despărțirii. Este o agitație taciturnă, un ciclu ireversibil care își schimbă nuanțele asemenea anotimpurilor și care îmbină durere, dragoste, senzualitate, teamă și așteptare. Yasunari Kawabata își îmbogățește personajele cu capacitatea de observare a frumuseții efemere, doar că sufletul lui Shimamura rămâne rece, asemenea anotimpului înghețat, incapabil să înțeleagă manifestările de dragoste ale lui Komako. În același fel, el nu se poate manifesta prin dans. Pare a fi incapabil să interiorizeze sentimente și trăiri, vede frumusețea, dar nu o poate atinge și nici nu o poate ajuta să crească. În aceeași măsură, Komako, care iubește prea mult, nu poate alimenta dragostea singură. Iar apropierea dintre cei doi se stinge încet, asemenea culorilor toamnei care dispar cu fiecare frunză căzută și, astfel, încep să apară primii fulgi de nea. Așa se încheie romanul, iar cu el și povestea celor doi, în timp ce cititorul rămâne încă gânditor, uitându-se în gol, după ce a terminat de citit ultima frază a cărții, lăsând în urmă două suflete reci, goale, triste, inapte să accepte frumosul și iubirea.

Senzuala carte Țara zăpezilor oferă, printr-un stil simplu, modele de dragoste și ratare, în spatele cărora se ascund teama, tristețea, vulnerabilitatea și emoția. Singurătatea e acoperită doar o scurtă perioadă de iubire, așa cum frumusețea și culoarea naturii sunt acoperite de zăpadă. Însă atât vremelnicia zăpezii, cât și a iubirii sunt frumoase prin ele însele, antitetice și triste.

de Corina Hagiu

Cartea poate fi comandată aici: www.libris.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.