Alina Purcaru (coord.), 2014, Povești cu scriitoare și copii, Iași, Polirom, 256 p.

de Alina PARTENIE

Volumul Povești cu scriitoare și copii, apărut la Polirom, prezintă experiențele personale ale 18 scriitoare, referitoare la modul în care scriitura se poate împleti cu familia, una dintre întrebările cele mai importante fiind: „Poți fi mamă și scriitoare în același timp?”. Scrisă expresiv și purtând pecetea stilului fiecăreia dintre autoare, cartea devine, deopotrivă, o pledoarie pentru scris și pentru familie; pentru carieră și pentru familie, două realități contemporane, care se pot împleti interesant și binefăcător, pe care multe dintre noi le excludem, fiecare fragment devenind o povestire, un exercițiu de sinceritate sau de persuasiune, într-o carte vie, jucăușă, dar cu forță. Cele 18 scriitoare care acceptă provocarea sincerității sunt, în ordinea în care le sunt publicate gândurile în Povești cu scriitoare și copii, Svetlana Cârstean, Adina Dabija, Ana Dragu, Domnica Drumnea, Cristina Ispas, Luminița Marcu, Angela Marinescu, Ștefania Mihalache, Ioana Morpurgo, Viviana Mușa Augusto, Carmen Mușat, Simona Popescu, Adina Rosetti, Miruna Runcan, Georgiana Sârbu, Simona Sora, Mihaela Ursa, Elena Vlădăreanu.

În Cuvânt înainte, coordonatoarea Alina Purcaru  prezintă etapele realizării volumului, și anume ideea, stilul, formularea propunerii, refuzul unora dintre scriitoarele la care se gândise inițial, mărturisind că „nu mi-aș fi imaginat niciodată că încrucișarea unor povești atât de diferite și de intime, dar atât de pline de forță, ar putea transporta adevăruri inconfortabile despre lumea în care trăim” (p. 17).

Svetlana Cârstean, de pildă, mărturisește că „pe mine, Tudor nu m-a împiedicat niciodată să scriu, numai eu singură am putut face asta”, iar „scrisul a fost mai degrabă ca un membru al familiei, un frate, un fiu, o soră, un tată” (p. 28). Pentru Adina Dabija, ambele experiențe reprezintă „manifestarea esenței divine”, copiii fiind întruparea iubirii, iar cărțile întruparea cunoașterii. Mesajul este că putem și trebuie să trăim ambele experiențe, maternitatea și scrisul, iubirea și cunoașterea, dacă ne acceptăm limitele ca ființe umane și ne privim cu sinceritate pe sine. Din acest motiv, Ana Dragu transformă scrisul într-o jucărie serioasă pe care o împarte cu copiii. Pentru Viviana Mușa, scrisul este o formă de iubire și de dăruire, mărturisind că, odată cu apariția copiilor, va continua să scrie dacă va fi citită de ei: „eu promit să scriu, dar voi trebuie să învățați să citiți” (p. 144).

Din toate mărturiile se desprind sinceritatea și emoția: o lume imperfectă, cu mame care nu știu cum să se comporte, experiența aducând, laolaltă, „neliniște, panică, exasperare, disperare” (p. 146). Experiența este una esențială, Carmen Mușat mărturisind că „nu exagerez deloc dacă spun că nu îmi pot imagina viața mea, cărțile mele, identitatea mea personală și socială fără copiii mei, fără zâmbetele, lacrimile, eșecurile și reușitele lor” (p. 150). Deși timpul este limitat, iar prioritățile se schimbă, perioada în care apare copilul s-a dovedit una propice scrisului, cum este cazul Simonei Popescu „cât a fost Danda mică am scris cel mai mult” (p. 161). Interesante sunt și cazurile în care copilul devine conștient de notorietatea mamei scriitoare, „am în copilul meu, la o adică, cel mai mare apărător. Nu mă apăra ca mamă, o apăra frumos, cu demnitate, pe scriitoarea Simona Popescu” (p. 174).

Există scriitoare pentru care experiența maternității devine sinonimă cu experiența scriiturii, cum este cazul Adinei Rosetti, sau poate rămâne „în conservare” ca în cazul Mirunei Runcan. Scrisul poate fi atât de important, încât caută subtile forme de evadare. De pildă, Georgiana Sârbu își reamintește intensitatea și suspansul momentelor în care îi acordă întâietate scrisului: „totuși, când te apucă nebunia scrisului, nu poți lupta cu ea. Fugi de acasă. Ca un hoț, tiptil, tiptil, să nu te simtă copilul” (p. 210). Pe altele, ca în situația Mihaelei Ursa, „nu maternitatea m-a împiedicat să scriu: cu sau fără ea, cred că mi-aș fi luat pauze de dezintoxicare discursivă” (p. 228). Și tot atâtea mărturii, câte scriitoare există.

Astfel, Povești cu scriitoare și copii devine în sine o poveste și o pledoarie: o poveste a unor experiențe deloc stilizate, a unor neputințe, dar și a unor realizări, fie ele cât de mărunte, și o pledoarie: pentru carte și pentru familie, pentru cunoaștere și pentru iubire, pentru viață. Nicăieri, în niciuna dintre istorisiri, nu există vreo urmă de regret, ci, dimpotrivă, căutarea unei împliniri depline, pline de forță. Fără să fie un tot unitar la nivel stilistic, volumul pulsează de viață și de autenticitate, își face loc și își găsește timp printre cele mai ascunse gânduri ale cititorilor. O carte-emoție, delicată, puternică și plină de personalitate, la fel ca autoarele și ca temele principale ale ei!

 

Cartea poate fi comandată aici: www.libris.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.