Îți mulțumesc, profesore!

Motto: „Ne amintim cu apreciere de străluciții noștri profesori, însă cu gratitudine de acei profesori care au atins simțămintele noastre umane. Lucrurile ce trebuie a fi învățate sunt în mod necesar o materie brută, însă căldura este elementul vital pentru creșterea plantelor și a sufletelor copiilor.” (Carl Jung)

„Un bun profesor este asemeni unei lumânări. El se mistuie pe sine însuși pentru a lumina calea altora” (Mustafa Kemal Atatürk). Când ne gândim la profesori ori învățători, o facem cu multă duioșie și nostalgie. Este, ce-i drept, cea mai nobilă dintre profesii. Iar dacă chiar ai norocul să rămâi în legătură măcar cu câțiva dintre ei, ți-ai câștigat cei mai de preț mentori ori îndrumători de suflet, pe viață. Sunt mulți aceia pe care îi port în suflet pentru deschiderea pentru cultură și iubirea pentru studiu la care au contribuit, dar și respectul pentru educație, pentru frumos și pentru arte pe care mi l-au insuflat prin propriul lor exemplu sacru. Profesoratul nu este doar despre înmagazinare de cunoștințe ori, cum zicea Socrate, „umplerea unui vas”, într-un mod rece și respingător, ci despre arta de a fi, dincolo de toate, un părinte spiritual pentru zecile de copii pe care, an de an, destinul ți-i scoate în cale ca pe niște sculpturi neșlefuite, goale, obscure cărora tu trebuie să le conferi cea mai frumoasă dintre străluciri: educația. Pedagogia este o artă, o artă a răbdării și a bucuriei. Fericiți sunt cei ce sunt binecuvântați cu această menire. Astăzi, de ziua dumneavoastră, dragi învățători și profesori, vă mulțumim pentru toate flăcările pe care le-ați îmblânzit, pentru toate drumurile pe care le-ați croit, pentru tot timpul pe care l-ați cheltuit, pentru toate cărțile pe care le-ați citit, pentru toate sfaturile pe care le-ați oferit, pentru toate cunoștințele pe care le-ați sădit, pentru toți copiii pe care i-ați iubit. Vă mulțumim și vă oferim în dar a noastră umilă recunoștință.

Geena Scarpete Walters

 

Nu sunt profesor, ci încerc să fiu. Sunt într-un proces de devenire asemenea elevilor mei, cresc cu fiecare an pe care îl petrec la catedră. Atunci când sunt întrebată cum e să fii profesor, răspund fără să preget că este, în egală măsură, frumos și dificil. E frumos, în primul rând, pentru că lucrezi cu SUFLETE, cu suflete sincere (chiar dacă, de multe ori, această sinceritate rănește sau este folosită greșit), pentru că în fiecare zi învăț că trebuie să învăț continuu, că trebuie să fiu un adult mai bun pentru ei și, mai ales, că adun ceea ce semăn. Frumusețea ipostazei de dascăl (un cuvânt devalorizat, uitat chiar, dar foarte frumos) constă și în puterea pe care o transmit copiii (atât de necesară atunci când apar furtunile inevitabile și, parcă, mai dese decât zilele însorite). Da, pu-te-re! Putere de a merge mai departe, de a rezista în fața sistemului și a societății. Zâmbetele lor, uneori îmbrățișările, glumele, bilețelele (care conțin cele mai amuzante greșeli gramaticale), crizele lor de personalitate, dramele pe care unii dintre ei le trăiesc acasă, toate acestea îl fac (sau ar trebui să îl facă) pe profesor să uite de tema nefăcută, de cartea necitită, de ora târzie la care adoarme pregătind lecții sau corectând lucrări și să continue să creadă în elevii lui și în el însuși, într-o lume mai bună. Nu am spus nimic de rezultatele bune și foarte bune la învățătură, nu pentru că nu ar conta (dimpotrivă, ele sunt un prim și important rezultat al colaborării și comuniunii dintre profesor și elev), ci pentru că în școală nu contează (sau nu ar trebui să conteze) doar rezultatele. Ce facem cu sufletele? Cum îi învățăm și cum îi ajutăm pe copii să simtă? Partea dificilă în această minunată poveste constă în faptul că, de cele mai multe ori, sunt uitate sufletul, misiunea deosebit de frumoasă și de importantă a profesorului în viața elevilor și frumusețea minunii că suntem. Sunt privite hârtiile, nu ochii copiilor, sunt ascultate criticile, nu glasurile elevilor, iar zâmbetele sunt înlocuite de priviri încruntate. Astfel, ajungem să semănăm ceea ce nu vrem să culegem sau să primim, iar cei care suferă sunt copiii. Cred în profesori, cred în profesorii care își iubesc elevii, care vor să le transmită și altceva în afară de informații și care învață de la elevii lor. Educația este un dar. Să avem grijă ce le dăruim copiilor noștri!

Alina Ioana Stan

 

Recunosc că, de la o vreme, mă gândesc mai mult și mai des la pilda talanților. Mi-am dorit să fiu profesoară: am fost la sat, unde dascălul era respectat, și am avut noroc de profesori care m-au învățat să cred în mine, m-au ajutat să descopăr cuvântul, farmecul cuvintelor și puterea magică a lor. Poate neadaptată societății actuale, am ales să fiu profesoară fără să îmi pun obiective mari, dar cu credința, de fiecare dată, că vreau să împart ceva cuiva. Am lucrat la privat (cruntă dezamăgire, dar plină de înțelesuri), iar acum lucrez într-o școală de stat (vor urma altele, probabil). Am întrerupt o perioadă fără să îmi dau seama ce caut. Nu am stat la ședințe lungi de repartizare, pentru că am terminat repede: m-am titularizat repede, deși odiseea posturilor care nu există este reală și dezamăgitoare. Îmi place să fiu profesoară în fiecare zi. Nu știu dacă aici e talantul meu: pentru moment simt că mă îmbogățesc pe mine și primesc, de fiecare dată, mai mult decât dau. Când voi simți că stau pe loc, căzând în rutină, voi alege probabil altă cale. Nu sunt împotriva sistemului actual, ci a drepturilor fără îndatoriri… Cred că a fi profesor azi este o provocare și o problemă de onestitate cu tine însuți care stârnește multe întrebări, dar tot atâtea răspunsuri. E frumos să fii profesor dacă îmbini exigența cu dragostea și dacă înțelegi că tot ce faci nu e centrul universului, dar, paradoxal, trebuie făcut cât mai bine posibil. Mai departe, îți poți asuma eșecuri, dar nu renunți; nu vei îngropa talantul, chiar dacă hârtiile, rapoartele te copleșesc de multe ori. Regăsești repede bucuria: așa o poți împărți cu ceilalți. Mă dezamăgesc discuțiile banale ale profilor (mai ales de română), limbajul de mahala, lipsa de cunoștințe a unora, ignoranța unor profesori. Dincolo de toate, cred că elevul merită respectul nostru, iar respectându-l, ne respectăm pe noi. A fi profesor, așadar, e un mod de viață care nu se  încheie când ai ieșit pe ușa școlii (prietenii și familia pot confirma!). Poate că tocmai de acolo începe!

Alina Partenie

 

Nicicând nu am crezut că a fi profesor e pe cât de frumos, pe atât de greu! Am început prin a face proiecte educaționale de ceva vreme și, lucrând cu tinerii, în special, aveam mereu impresia că e o luptă în van, fiindcă mereu te lovești în sistem de atât de multe lucruri încât nici nu poți cuprinde cu gândul înainte! Cu toate acestea, bucuria nu întârzie să apară și ea este neînchipuit de senină! Când simți că poți să schimbi parcursul unui copil ori al unui tânăr, când știi că ai contribuit la acest lucru fie și 10%, atunci toate drumurile ți se luminează! Atunci simți că rostul tău în viață e unul dintre cele mai demne și în acel moment nimic nu este mai presus. Atunci simți că ești uman! Atunci simți că sufletul tău a prins viață și prin altcineva! Să vă dau câteva exemple, am lucrat cu tineri în proiecte de educație non-formală, iar acolo ești un altfel de prof, mai nonconformist, mai liber în alegeri. Când dezbat subiecte legate de violență, discriminare, adicții etc. sau când lucrez cu persoane cu dizabilități, am impresia că pun cot la cot pentru a face o schimbare în lume, că este o chestiune reală și palpabilă, fiindcă noi, dascălii, presărăm gânduri în mintea elevilor noștri! Când unul din zece care pleacă de acolo, în urma unui curs, se întoarce să-ți mulțumească, acesta e un semn unic de recunoștință. Ziceam că meseria de dascăl este una dintre cele mai dificile, dat fiind că presupune dăruirea întregii vieți. Dascălul e atotprezent fizic și sufletește în viața elevilor săi. Mai mult decât în oricare altă meserie, când ești dascăl, înveți ce e iubirea, fiindcă trebuie să iubești ceea ce faci și trebuie să-ți iubești elevii. Dacă n-o vei face, nici gânduri bune nu vei răsădi în mintea lor!

Alina Roiniță

sursă foto: Geena Scarpete Walters

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.