Românul a învățat să zâmbească în străinătate

de Geena SCARPETE WALTERS

Românii emigrează tot mai mult pe zi ce trece; se duc, se tot duc, uneori, fără nici măcar să știe unde se duc, pentru ce ori pentru cât timp. Unii pleacă, ce-i drept, fără dorința de a se mai întoarce, alții speră că poate vor veni și zile mai bune care îi vor convinge să revină pe tărâmurile copilăriei ori ale primei tinereți. Experiența emigrării, oricât de grea s-ar dovedi pentru unii, e oricum mai bună decât realitatea abandonată pe fugă, detestată și posomorâtă. De ce alegem să plecăm? Dincolo de lipsurile de tot soiul, mai mult sau mai puțin evidente, dincolo de nedreptățile și discriminările sociale, dincolo de nepotismele, favoritismele, pilele, relațiile, pusul de vorbă bună și multe alte practici de care unii beneficiază, iar alții ba, dincolo de toate acestea și multe altele care se pun de-a curmezișul în calea șanselor egale și a unui sistem bazat pe meritocrație, românul pleacă pentru a deprinde arta de a zâmbi. Nefericirea devine, adesea, insuportabilă și cu cât o trăiești mai mult, cu atât îți pare o boală care fărâmă tot ce prinde. Ești convins că un nou peisaj îți poate aduce vindecarea și decizi să îți iei zborul.

Αm plecat de mai multe ori din țară până când am plecat de tot. Îmi amintesc că înaintea celei de-a doua experiențe de acest fel mă cuprinsese un soi de furie viscerală; se aglomeraseră atâtea neputințe încât nici cel mai curajos individ nu le-ar mai fi făcut față. Oamenii dezamăgeau, instituțiile erau cuprinse de o nebunie fără leac, iar prieteniile se dizolvau până nu mai rămânea niciun suflu care să le fi dovedit existența. Lumea este într-o continuă schimbare, îmi ziceam, iar schimbările aveau să se precipite și în viața mea.

Ca să zâmbești cu sufletul, nu ai nevoie de prea multe. Abia după ce ai plecat, începi să înveți să te descotorosești de toate adicțiile impregnante în aerul pe care îl respirai odinioară. În România, ce-i drept, nu prea știm să zâmbim, nu știm cum să fim înțelegători. Mai mult, judecând după întâmplările recente, nu știm nici să fim empatici, nici să îl ajutăm pe cel aflat în pericol, ne iubim aproapele doar în paginile îngălbenite ale Bibliei abandonate undeva, pe un raft. Englezii îmi reproșau că sunt prea abrazivă, că îmi lipsesc așa-zisele soft skills în comunicare; poți zâmbi și cu ajutorul cuvintelor, spuneau ei. După vreo doi ani petrecuți acolo și multe încercări eșuate, mi-am zis, gata, m-am prins cum se face. Întoarsă în România într-o scurtă vacanță, acum vreo doi ani, și trebuind să ajung pe la niște instituții importante, m-am hotărât să pun în aplicare noile tendințe, atât de firești prin străinătate. Zâmbesc, scot la înaintare niște cuvinte de mai mare drăgălășenia ca să mi se confirme încă o dată că nu ai cu cine. Funcționarii publici mă priveau de parcă i-aș fi insultat, îmi aruncau niște priviri atât de tăioase și răspunsuri la fel de abrazive. Concluzia: tendințele astea străineze nu merg ele la oricine.

Citeam zilele trecute pe o pagină de socializare că România s-ar situa pe locul doi la nivel mondial în ceea ce priveşte emigraţia. Prima dată am emigrat acum vreo 15 ani, în Grecia, unde am avut şansa să absolv liceul. Experienţa emigrării atunci a durat mai puţin de doi ani, dar revenind în ţară, am avut pentru multă vreme sentimentul emigrantului în propria patrie. Se întâmplă, poate, numai când ai trăit, chiar şi pentru o scurtă vreme, într-o societate extrem de diferită de cea care te-a crescut…

Am crescut într-un mediu extrem de izolat, unde multe dintre obiceiurile din perioada comunistă au reuşit să fie conservate încă mulţi ani după căderea regimului. Pot susţine cu certitudine că în 2004, în județul Galaţi, ele continuau să existe… Frica de a reacţiona la opiniile altora, ruşinea de a greşi, imposibilitatea de a te afirma şi de a-ţi crea propriul stil, încurajarea imitaţiei, teama de a înfrunta pe cineva aflat pe o poziţie superioară pentru că ai putea fi pedepsit, mustrat, marginalizat, toate acestea şi multe altele sunt, din păcate, aspectele care caracterizau și caracterizează încă, negreşit, societatea românească. Şi atunci, care a fost reacţia unei tinere eleve care la vârsta de 17 ani a trebuit să emigreze într-o societate unde a ajuns, inevitabil, să se confrunte cu elevi care de câteva ori pe an luau şcolile cu asalt, ţinând profesorii la distanţă pentru câteva săptămâni doar pentru că li se urâse cu învăţatul, simţind nevoia unei vacanţe spontane? Mulţi s-ar aştepta să spun că sentimentul a fost unul de eliberare. În realitate, a fost unul de groază. Aşteptam cu fiecare oră care trecea să apară „omul-negru” care ne-ar fi pedepsit pentru acele fapte inacceptabile. Inacceptabile pentru cine însă? Pentru lumea din care eu veneam. Elevii îşi permiteau să îşi susţină părerea pe un ton ridicat în timpul orelor fără a fi sancţionaţi. Alteori, se  comunica pe un ton amical, fără ca profesorii să fie percepuţi drept o autoritate. Ştiu, toate aceste fapte vor fi catalogate drept „impoliteţe”, lipsă de respect”, „lipsa celor şapte ani de acasă” etc. Şi totuşi, ceea ce ţi-a fost introdus drept „anormal” în societatea-mamă ajunge să fie „normal” în societatea-gazdă.

Este necesar, se pare, să te adaptezi încontinuu la nevoile şi cerinţele mediului în care trăieşti/profesezi. Oamenii greşesc tot mai mult pentru că nu ştiu să facă diferenţa dintre profesionalism şi prietenie, dar și pentru că refuză să ceară ajutorul sau să admită că au nevoie de ajutor. Adesea, prietenia pune piedici libertăţii de exprimare. La un colocviu din anii trecuţi, îmi amintesc cum un profesor a afirmat în finalul unei prelegeri: „multe sunt lucrurile pe care le-aş contesta, dacă altele ar fi circumstanţele, dar cei care au scris îmi sunt prieteni”. Alteori, rușinea e cea care ajunge să fie un obstacol între ce suntem și ce am putea deveni.

Chiar şi în mediile culturale de seamă, oamenii se ascund unii de alţii, îşi oferă proiecte pe sub mână, practică discriminarea sau celebrul obicei, devenit deja parte integrantă a societăţii noastre, cunoscut sub numele de „nepotism”. Nicio societate nu are cum să cunoască un progres autentic câtă vreme criteriile de selecţie sunt lipsite de onestitate. Prin urmare, dacă doreşti să fii „cineva” pe plaiurile româneşti, ai grijă „să te pui bine” cu cine trebuie. Altfel, una dintre soluții ar rămâne emigrarea.

Astăzi, pot spune că am reușit să stăpânesc arta de a zâmbi într-o măsură mai mare. Nu îmi mai este rușine să greșesc ori să admit că am greșit pentru că m-am descotorosit de sindromul perfecțiunii de care suferă societatea noastră, într-o mare parte, fără a atinge perfecțiunea vreodată pentru că aceasta nu există, oricât de mult ne-am bate cu pumnul în piept. Tot astăzi, aflată într-o altă societate și într-o zonă culturală foarte diferită, aleg să mă dezbrac de prejudecățile putrede, de stereotipurile crispate, respirând, de această dată, un aer care încurajează, care apreciază, care susține performanța într-un mod onest și just.

   sursă foto: Alina Roiniță

One thought on “Românul a învățat să zâmbească în străinătate

  1. Foarte frumos caracterizat totul. Minuțioasă ca de obicei, o reflexie obiectivă si detașată asupra societății. Unele lucruri nu pot fi conștientizate decât dacă reușim să ne distanțăm de ele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.