Tatiana Țîbuleac, 2018, Grădina de sticlă, Chișinău, Cartier, 188 p.

de Alina ROINIȚĂ

În 2014, Tatiana Țîbuleac debuta cu volumul Fabule moderne. Volumul a fost urmat de romanul Vara în care mama a avut ochii verzi, în 2016, moment în care a primit o serie de cronici apreciative în România, în Republica Moldova și nu numai. Ulterior, în 2019, autoarea a câștigat Premiul Uniunii Europene pentru Literatură pentru romanul Grădina de sticlă, pe care îl publicase cu un an înainte, la Chișinău.

Sensibilitate și imaginar. Grădina de sticlă aduce în prim-plan sensibilitatea ca tehnică estetică în conturarea unui copil aflat la granițe. Capacitatea cognitivă a autoarei de a transmite o dimensiune emoțională încărcată are loc prin subtilitățile poveștii create în roman, și anume creșterea unei fetițe adoptate de la un orfelinat într-un mediu ostil, lipsit de orice formă de iubire. Este interesant de observat cum povestea în sine poate reprezenta o copie fidelă a unei societăți care creează relații potrivnice între părinții adoptivi și copiii înfiați. La nivelul limbajului, se pot observa o serie de alternări prezent-trecut, o serie de analogii, de structuri poetice scurte care se desfășoară pe un cadru narativ, uneori ușor aforistic.

Lastocika, un copil proaspăt ieșit dintr-un internat, ajunge acasă la noua ei gazdă: Tamara Pavlovna, „singura care a vrut-o”. Aici, cele mai comune lucruri i se par Lastocikăi impresionante: hainele noi pe care le primește, cada plină cu apă ori cuvintele frumoase din jur. Dar totul se termină înainte să înceapă. Cu atâta zvâc sunt prezentate momentele de îndoială, de teamă și de remușcare ale Lastocikăi, încât cititorul le poate resimți ca în propria oglindă.

Adunatul sticlelor. Un pretext al „bucuriei de a face avere din nimic” stă sub semnul adunării sticlelor la care Lastocika trebuia să participe. Nu doar că trebuia să participe, noua ei viață începuse să se învârtă în jurul acestui lucru. Averea pe care și-o închipuia Tamara Pavlovna că o adună din adunatul sticlelor era o iluzie de care se lega de fiecare dată. La fel cum s-a întâmplat cu fetița adoptată de ea. Scopul din spatele adopției s-a dovedit a fi unul mai dur care, în final, i-a arătat Lastocikăi că ea nu a reprezentat decât un mijloc de a aduna și mai mulți bani. Tatiana Țîbuleac construiește momente și scenarii îmbibate de emoție dincolo de poveste, în care orice cuvânt te aruncă dintr-o poveste în alta, dintr-o emoție în alta. Sticlăreasa, însă, este cuvântul-cheie în jurul căruia se învârte o mare parte din roman, însă a fi sticlăreasă nu era decât o formă fără fond, ca-ntr-un Don Quijote care umbla continuu profund iluzionat și își imagina că lumea e la picioarele sale.

„Ca să schimb locul durerii, săream de un picior pe altul”. Aceasta este soluția răbdării Lastocikăi. Pentru că de orice greșeală și negreșeală ea era singura vinovată, iar Lastocika nu avea decât să rabde printre sticle, bețivi, cuvinte grele și cruzimea Tamarei care, de cele mai multe ori, putea fi pusă doar seama incapacității de apropiere de un copil care nu e al ei, care fusese ales de directoare spre a fi dată osândei, pentru că ea era cea mai răbdătoare. În fapt, fusese cumpărată. Un copil care își petrecea verile lungi alături de alți evrei, ucrainieni, ruși, moldoveni, femei și bărbați în putere, într-o casă care nu-i era nici măcar adăpost. Un copil care învăța rusește de nevoie pentru că moldovenește învățau doar țăranii. Așa un copil a devenit un adult, sărind de pe un picior pe altul.

„De citit, citeam rusește, iar note luam moldovenește”. Școala ere locul unde se învăța că trebuie să-l iubești pe Vladimir Ilici Lenin mai mult decât pe propria mamă. Acolo, unde timp de zece ani profesorul de sport își alegea cum să le poreclească pe fete în funcție de ce forme aveau sau în funcție de cât de bine le ieșea un exercițiu fizic. Acolo, Lastocika a ieșit prima în clasă la învățătură. Cu câtă empatie este construit acest roman, rar mi-a fost dat să văd! Emoțiile negative sunt ușor de primit de cititor, însă zbuciumul Lastocikăi merge dincolo de orice emoție negativă. E o permanentă confruntare între merit și nu merit, un  chin continuu de a răzbate tot ceea ce primea „în dar”. Mai mult, contextul social construit în jurul personajului este o replică fidelă a unei societăți lipsite de propria identitate, cea moldovenească.

Grădina de sticlă. Spre finalul cărții apare transformarea unei societăți dinspre o limbă rusească spre una românească, acea „renaștere națională”. Așa cum Grădina de sticlă s-a născut dintr-un scriitor care, pe atunci, nu știa că e scriitor. Lastocika devenise o tânără din care nu mai rămase prea multe. Din Tamara nici atât, înnebunise odată cu reforma bănească. Viața le „schimbase locurile”. Însă un copil abandonat nu putea rămâne decât un copil abandonat. Cu nenorociri, cu umilințe, cu zbucium. Până când va începe o nouă viață. Fără Tamara Pavlovna! Grădina de sticlă este un roman pe care îl citești dintr-o răsuflare, un roman care adună înăuntrul oricărui cititor nu doar o notă estetică formidabilă, ci și mulțimi de emoții care nu te pot lăsa neatins: tristețea, zbuciumul, cruzimea, dar și frumusețea deopotrivă.

Sursă foto: Libris.ro
Cartea poate fi comandată aici: www.libris.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.