„A existat mereu credința într-o iarbă a fiarelor ori într-o buruiană a lui Ghilgameș” – interviu cu scriitoarea Doina Ruști

consemnat de Alina ROINIȚĂ

Homeric este titlul unui roman al fantasticului, unde făpturile pădurii Cotroceni veghează din ascunzișuri asupra comunității. Ce alt rol ar putea avea ciocnirile dintre cele două spații?

Întodeauna există întâlniri accidentale între culturi diferite și de fiecare dată ceva din fundamentul fiecăreia dintre lumi se clatină puțin. Fie că există încredere în propriile valori, fie că nu, mereu sunt pierderi, amărăciuni și drame. Cine are conștiința faptului că e diferit de ceilalți suferă aprioric, fără să-și pună întrebări legate de toleranță, armonie sau integrare. Când nu ești la fel cu cei mai mulți, suferi din cauza poziției tale marginale. Dar există o situație și mai grea: când ești diferit doar de o singură ființă, anume aceea pe care o dorești. Pentru omul îndrăgostit orice piedică se transformă în catastrofă. Or, în Homeric, fiecare personaj are, într-un fel sau altul, sentimentul otrăvit al inferiorității. Dincolo de episoadele care descriu realmente ciocniri, existența e făcută dintr-un șir lung de accidente. Tot așa, între lumea vegetală și roata necruțătoare a unei trăsuri se derulează un război etern.

Am remarcat construcția unor personaje extrem de rafinate în roman, cum ar fi cea a Despinei Băleanu. O putem considera o expresie a epocii fanariote sau este doar o forță a imaginației?

Personajele nu se leagă decisiv de epoca istorică, ci sunt părți ale unei povești, după cum o indică și construcția, oarecum anatomică, a romanului: faptul că am prezentat la început personajele, într-un capitol separat, dovedește intenția de a le desemna ca sursă a eposului. Despina este într-un anumit fel, acel mistagog descreierat, pe care îl urmează toată lumea, datorită faimei sale, fără a-și pune întrebări în legătură cu eficiența drumului parcurs. Ea îl scoate pe Pantelimon din conformismul artistic și-i dă  Mărmănjicăi iarba pe care o căutase fără speranță. Dar nu are conștiința acestor fapte. Despina trăiește în lumea ei, plină de dorințe, care au la bază un fapt homeric: mânia de tip ahilian.

Am observat o serie de aforisme ale pasiunii și iubirii, atunci când ne raportăm, în special, la Despina și Pantelimon. Ce ne puteți spune despre acestea?

Ele punctează diverse zone ale mesajului. Nu țin de partea sapiențială a epicului, ci fac parte din ideea generală a cărții. Sunt iconi ai vanității, ai acelui abis din care izvorăsc toate dorințele lumii.

Relațiile dintre personajele romanului sunt destul de controversate. Apar, de pildă, soțul care se îndrăgostește de o altă femeie, fiica bastardă crescută de un boier etc. Sunt aceste relații și o expresie a frăgezimii ființei?

Nu doar oamenii fragili încalcă regulile sociale. În Homeric, nonconformismul vine din tema  principală a cărții. În confruntarea cu ceilalți, fiecare om își manifestă aspirațiile vanitoase, iar acolo unde se produce un accident, de exemplu, acolo unde au loc niște victorii neașteptate, lucrurile pot să scape de sub control. Însă miza cărții nu se află aici, ci în contactul unui grup de oameni cu o plantă miraculoasă. A existat mereu credința într-o iarbă a fiarelor ori într-o buruiană a lui Ghilgameș, iar în Homeric, mai multe personaje caută o floare care poate să deschidă porțile oculte ale minții. Ea este acea hierofanie care schimbă viețile eroilor dar și planurile narative. Iar în prejma acestei flori, din Pădurea Cotroceniului, se întâmplă multe lucruri care scot la lumină slăbiciunile omenești.

Harta din roman deslușește atât un teritoriu fantastic, cât și unul real, din zonele Cotroceni și Gorgani. Putem discuta și despre un alt rol ascuns?

Orice geografie are potențial mistic, cu atât mai mult una al cărei centru  a fost marcat și impus istoric: gorganul a constituit un reper pentru locuitorii zonei și a generat povești legate de misterele inerente mormintelor vechi. În plus, această colină  a răsărit printre ape, în mijlocul mlaștinilor, iar în vremuri mai îndepărtate se mai vedeau încă moțurile altor movile mai mici, care înconjurau marele gorgan. În plin centru al Bucureștiului de azi (vizavi de Cișmigiu) el există încă, îndemnându-te imediat să descifrezi un mesaj lăsat de oameni morți de multe veacuri. Or, reconstituirea unui teritoriu, cu o asemenea istorie, mi se pare un exercițiu ficțional, pentru că nimic din realitățile atestate nu are importanță ca revalorizare emoțională. Harta din romanul Homeric reconstituie în mare zona de la Gorgani la Cotroceni, cu acest tip de participare afectivă pe care îl impune o operă literară. Nu mă pot gândi la măcelăria despre care vorbesc documentele vremii, fără să-i văd și pe măcelari, hăcuind carnea, nu departe de gorgan, în coasta căruia se înalță o casă părăsită, pe poarta căreia plutește o stafie înaltă. Iar cu aceasta, spațiul intră în propria istorie, contaminat de alte clădiri părăsite, de alte spații misterioase ale biografiei mele. În vremea copilăriei exista o moară părăsită, despre care am povestit în alt roman, iar experiențele mele, legate de acest spațiu, s-au topit firesc în misterele unui teritoriu bucureștean, care a dat numele unei mahalale dar și unei plase întinse. Pe de altă parte, am avut mereu în minte via de la Gorgani, invocată de Eliade, pentru că nimic din ceea ce-au scris înaintașii nu mi-e străin.

Suspansul romanului este bine ținut până la final, când este decriptată povestea creaturilor fantastice și a pădurii care înghițea oameni, cu secrete peste secrete. De ce ați ales să împachetați aceste ascunzișuri în ascunzișuri?

Așa mi-a ieșit, ar spune scriitorul arogant, căci există o specie care, sub masca umilinței, cerșește în permanență aplauze. N-o să mă prefac aici că sunt victima hazardului, ci, asumându-mi rolul ingrat și huiduit, de romancier conștient, voi mărturisi că am construit deznodământul încă din prima pagină. Romanul cu poveste fermă este categoric mai greu de creat, întotdeauna miza căzând pe noutatea formulei. Pe de altă parte acest tip de roman presupune riscuri majore, căci există un număr însemnat de oameni (binevoitorii născuți din perisabilă sîmânță a hibrizilor), care se reped să-l povestească, distrugându-l destul de repede. Mi-am asumat această  situație, crezând orbește în cititorii mei – pasionați, culți și scârbiți de impostură.

Am mers pe ideea că orice relatare declarat obiectivă, se convertește în timp într-o confesiune egocentrică. Povestitorul din Homeric se transformă în personaj, după ce gustă toate etapele de voaior, la care l-a silit soarta.

Nu am putut să nu observ toate detaliile lingvistice ce redau autenticul epocii fanariote (atât de bine reprezentate!). Atunci când scrieți un roman în această cheie, recurgeți la o cercetare lexicală în prealabil?

Sunt filolog, iubesc istoriile nevăzute ale cuvintelor. Dar în Homeric, spre deosebire de alte romane ale mele, limbajul este unul actual.  Chiar și lexicul venit din epoci apuse este încă în uz, cu foarte puține excepții. Un cuvânt exotic este chiramea/chiramele, preluat de la Cantemir, ca și numele Cassim Giuni, omologul turc (medieval) al Sfântului Dumitru. Acesta din urmă, un patron obsesiv și malefic al faptelor lui Ahmet, unul dintre personajele care potențează trecerea spre zona ascunsă a poveștii.

Cum vi s-ar părea o ecranizare a Homericului?

Un miracol:)

În final, ce rol au simbolistica și fantasticul în viața dumneavoastră de zi cu zi? Credeți în ierburi miraculoase?

Tot ceea ce eu trăiesc atinge lumea imposibilă, a ficțiunii. Cât privește mitologia botanică, pot să spun că multe dintre istoriile folclorice, legate de pădure sau de simpla buruiană de pe câmp, conțin nu doar ABC-ul unei mentalități existențiale, ci și pe cel al imaginarului. Nu se pune problema de a crede, ci de a te încrede în viața fabuloasă a plantelor. Într-o veche poveste românească se spune că exista o pădure foarte perfidă, care putea să se transforme după voie, făcându-se când un labirint, din care nu mai ieșea nimeni, când o un tufiș sărăcăcios, lăsând totul la vedere, mai ales pe cei ascunși acolo, de frica dușmanilor. Numai că la un moment dat, punându-se cu cine nu trebuie, a fost blestemată să rămână pentru totdeauna mică și lipsită de puteri. Este legenda pipirigului (Scirpus lacustris), care, într-adevăr, privit dintr-o anumită perspectivă, seamănă cu o pădure populată de stafii, cu toate că pentru mulți nu este decât o iarbă înaltă crescută prin bălți. Totul depinde de stăpânul ochilor pironiți peste ierburi.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.