Școala online nu e vacanță

Alina PARTENIE

E miercuri, 11 martie, soarele răsare discret, într-o zi obișnuită ar fi trebuit să ne îndreptăm cu toții spre școală. Da, școala aceea, instituția, în care am fost odinioară elevi, acum am devenit profesori. Locul acela care e deschis mereu, pe care cu toții l-am vrea altfel, mai bun (ce-o vrea să însemne?), asupra căruia toată lumea consideră că poate să își dea cu părerea. Ne-am pus cu toții, mai ales cei implicați direct în trioul profesor-elev-părinți, de multe ori întrebarea: „Cum am putea schimba ceva în școală? Prin ce, cu cine și de ce?”. Am căutat răspunsuri pe care le-am aplicat sau nu, dar, interesant, situația actuală ne-a pus în fața faptului împlinit: pentru o perioadă vom continua școala online, de acasă. În mod obișnuit, ar fi trebuit să discutăm despre basm, valorile numeralului, adjective pronominale. Lecțiile nu ar fi mers șnur, e clar, ar fi fost întreuperi, glume, observații, pauze extra, întrebări, răspunsuri suprapuse, priviri spre cerul senin care ne cheamă în natură, am fi stat chiar și în pauză, ar fi fost câțiva întârziați. Iar orele, pauzele, lecțiile, testele se adaugă într-un șir care nu devine, totuși, rutină. Da, ar fi fost lecții față în față, căci școala presupune interacțiunea directă cu celălalt, crearea de relații dincolo de transmiterea unor conținuturi, formarea unor competențe (mai ales competența de a ști să fii). Și mi-aduc aminte de povestea micului prinț pentru care prietenia este crearea de legături prin cunoaștere, o formă de îmblânzire reciprocă. Nu știu cum ar arăta discuția online dintre micul prinț și vulpe, dar știu că esențialul ar rămâne, căci acesta poate fi observat doar cu inima.

Ei bine, din acea zi e altfel. Începem școala online, școala la distanță, ne adaptăm fără s-o știm, chiar dacă multe încercări sunt asemenea domnului Jourdain care … făcea proză fără să știe! „Bună dimineața! Azi comunicăm altfel, dar încercăm să ne descoperim la fel, continuăm lecțiile într-un alt ritm, ne apropiem de tehnologie, dar nu ne limităm la ea”, așa ar putea răsuna gândul de la care am pornit cu toții. Paradoxal, la începutul perioadei, elevii au resimțit totul ca pe o vacanță, apoi a început pas cu pas „trezirea”, urmând ca încet-încet să simtă rolul școlii și să înceapă chiar să-i ducă dorul. Pe parcurs, mi-am dat seama că școala adevărată nu e cea care respectă riguros un orar și o planificare (așa cum am observat că se accentuează în unele articole despre cum a continuat școala). Ei bine, nu. Este adevărat că aceste aspecte sunt demne de luat în seamă, le urmăm și le urmărim ca pe niște repere necesare, dar nu exclusive în procesul educațional. Acum (poate că mai mult ca altădată) trebuie să purtăm cu noi grija față de oameni, față de neliniștile lor, dar și față de bucuriile și provocările pe care le întâmpinăm. Căci greșeala majoră este să uităm că ne raportăm unii la alții ca ființe și nu ca mașini de învățat, al căror randament se dovedește doar atunci când funcționează după un anumit program. Ei bine, școala online a devenit o școală permanentă, cu întreruperile de rigoare, un dialog permanent, în care feedback-ul reciproc este cel care trebuie să fie neapărat luat în seamă.

După nici măcar o săptămână, apar primele mesaje de dor de școala-școală, de întâlnirile, de prieteniile cu ceilalți, de micile conflicte. La fel, și din partea cealaltă, căci școala online e o clasă prea „cuminte”, cine nu dorește, de obicei, nu participă. E o clasă un pic mai liniștită, dar e o clasă în ritmul ei. Căci ritmul ei se impune, se ajustează, nu degeaba fiecare zi începe în ritm de melodie. Școala online ne ajută să descoperim și școala de acasă. Din păcate, ipotezele referitoare la școala din familie se confirmă și acum, iar lipsurile acuzatore din școala-școală sunt continuate și în școala de acasă, chiar dacă teoretic, elevul este supravegheat de un adult din familie și nu mai este deranjat de permanentul elev-problemă (să fim sinceri, fără el, școala nu ar fi școală).

Am citit, în perioada aceasta, multe articole despre adaptarea școlii românești la învățarea online, multe neliniști, multe nedumeriri, destul încercări de a schimba ceva. Am aflat despre limitele tehnologiei (inerente). Am întâlnit, de asemenea, un marș triumfal pe care unele școli l-au arătat, insistând asupra lecțiilor făcute cu punct și virgulă, cu toți elevii „familiarizați” deja cu mediul online, fără nicio ezitare. Ambele atitudini sunt, în mare parte justificate, dar nimeni nu se poate delimita de celălalt: nu putem avansa doar dacă facem lecțiile noastre și nu ne aplecăm către celălalt. Dacă nu colaborăm, pentru ca la final să găsim o soluție împreună, vom eșua cu toții, separați. Să fim sinceri cu noi, cu elevii noștri și cu întreaga societate: „succesul” școlii online nu stă în transmiterea riguroasă a informației, ci în adaptarea ei constantă la noile provocări, la comunicare și la susținerea care este, pentru o vreme, tot online.

E mai bună școala online? E mai frumoasă, mai ușoară, mai interesantă, mai cutezătoare, mai actuală față de școala tradițională? Astfel de întrebări și de asocieri comparative par că nu își au rostul, dar e clar că deocamdată acest tipar poate fi integrat în școala tradițională, care ne învață mai ușor să fim, să interacționăm, să construim, să socializăm. Există, e drept, tot felul de programe și de aplicații, care au rolul de a suplini absența acestora, dar parcă le lipsește deocamdată ceva autentic, al întâlnirii cu celălalt, al imprevizibilului, al ieșirii din rutină.

Ca întotdeauna, vor exista argumente pro și contra, dar, în astfel de situații, e o obligație să facem din școală viață, să ne (re)descoperim ca oameni, să gestionăm situații și emoții dificile, iar când ne vom întâlni, să fim capabili de a integra (elevi și profesori deopotrivă) ceea ce am învățat vrând-nevrând acum și să fim pregătiți pentru cotituri bruște. De aceea, acum și totdeauna, nu ar trebui să uităm că „Școala online nu e vacanță…ci e viață”! În clipa când vom intra pe Google Classroom sau în sala de clasă, să nu uităm că menirea noastră este să ajutăm la creșterea și la zidirea oamenilor, dar și că vremea noastră de a crește (ca oameni, ca suflete) este continuă. Să primim, așadar, cu toții, acest început de schimbare a școlii, să luăm cu noi lucrurile bune, să le adaptăm fiecărui destinatar, să nu credem că există un model ideal, ci continue întrebări, nelămuriri, incertitudini. Primul semn al plafonării pare să fie deplina siguranță și încredere în sine și în modelul urmat. Devine din ce în ce mai clar că incertitudinile, căutările, greșelile conțin promisiunea unei căi solide de urmat în educație.

 

sursă foto: mandate.ie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.