Gabriel Liiceanu, 2019, Ludice. Exerciții de umor criptic, București, Humanitas, 152 p.

Alina ROINIȚĂ

Cartea lui Gabriel Liiceanu, Ludice. Exerciții de umor criptic, constituie o retorică a unei înfățișări auctoriale, care nu poate decât să arate un tip de umor intrapersonal, în care autorul dovedește o capacitate extraordinară de a se dedubla și de a face haz de necaz de propriul său eu. Așa cum se recomandă încă din primele pagini, cartea are să fie o confuzie editorială, publicată fără voia autorului, fiind de o autoironie destul de fină.

Subiectele controversate se încadrează în 13 texte și un În loc de cuvânt înainte. Mai toate acestea ar putea fi ușor de cuprins, sub o formă sau alta, în categoria de Intempestive: de la discuțiile cu propriile mașini, la schimbul de papuci de casă, la momente ce se vor a fi triste – cum ar fi înmormântările, dar nu sunt întocmai –, la momente în care actoria are un cuvânt de spus în viața autorului și la multe altele. Toate episoadele sunt îmbibate cu un umor ușor subtil, încifrat, specific filosofului.

Deși multe dintre episoadele Ludicelor au loc la supermarket, în mașină, în parc sau pe stradă, lecturile fiind destul de ușor de parcurs, întâmplările capătă un iz filosofic puternic, și cum altfel, prin însăși natura lor de a nu fi luate în seamă mai mult decât trebuie. Aici, merită amintit un episod prin care autorul pune punctul pe i atunci când vine vorba de acordarea premiilor post-mortem în cadrul Grupului pentru Dialog Social, de parcă „merită să dispari cât mai repede pentru a intra în posesia acestei distincții” (p. 59). Tenacitatea și minuțiozitatea lui Gabriel Liiceanu sunt atuuri pe care le pune în lumină și în momentele din afara peisajului cultural, în fiecare zi în fapt, arătând că retorica sa nu este doar „un defect profesional”, ci, mai degrabă, este o rețetă după care trăiește zi de zi.

Mai mult de atât, încă de la început, este bine conturat modul în care trăiesc filozofii, nu neapărat asemenea Gânditorului lui Rodin, dar nici asemenea unui cerșetor din centrul Bucureștiului. Cele mai simpliste obiecte devin momente umoristice, așadar aflăm despre Siegfried, „ogarul afgan”, despre porcul românesc și porcul suedez în toată splendoarea lor, fie de e vorba de animal, fie de e vorba de individ, cât se poate de în carne și oase, despre mici farse cu băuturi ori despre bicicleta ce-l poartă pe autor în lipsa lui Siegfried. Toate textele devin povești în sine și prin ele sigur pot fi reconstruite episoade din viața autorului într-un mod cât se poate de cronologic.

Gabriel Liiceanu se distanțează de o imagine preconcepută a sa în această carte, adoptând una total nouă, iar acest fapt poate fi cu atât mai bine observat în introducerea cărții, unde se detașează de el însuși și își spune ofurile cu privire la modul în care s-a procedat cu publicarea cărții de față. Această distanțare se resimte și mai târziu, în alte părți, unde, de asemenea, devine pe rând autor, editor și director, aruncând cu supărări și frustrări în dreapta și în stânga. Spiritul teatral își face efectul mai degrabă în aceste momente decât în cele în care, invitat fiind să participe la crearea unui spot publicitar de 30 de secunde, pierde și mai multă vreme decât și-ar fi închipuit și își dă seama că textul re-re-recitat în mașină și în baie avea să iasă de zeci de ori mai bine decât cel prezentat în fața camerelor de filmat, drept dovadă că regizarea îndeaproape nu-i priește atât de mult autorului și actorului, deopotrivă.

Seriozitatea cu care prezintă seria de episoade ale cărții e menită să stârnească tocmai opusul ei, dar într-un mod expresiv și atractiv pentru orice categorie de cititori. Astfel, exercițiile de față, ludice la origini, reprezintă o bună sursă de a găsi printre rânduri exagerările și hiperbolele stilului, nefirescul și filosoficul ori catastrofele teribile ale trăirii cotidiene, toate așezate pe o bravură de toate zilele.

Cartea poate fi comandată aici: Libris

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.