Lavinia Bălulescu, 2020, Steinhardt. Bughi mambo rag, Iași, Polirom, 192 p.

Alina PARTENIE

Cine ar fi crezut că Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt, și Terasa fericirii, de Lavinia Bălulescu, s-ar putea întâlni într-o carte curajoasă, scrisă și publicată în colecția „Biografii romanțate”, în vremea pandemiei? Ei bine, fericirea este o temă asupra căreia ne punem din ce în ce mai multe întrebări în perioada actuală, iar (re)lectura Jurnalului fericirii de Nicolae Steinhardt ne poate învăța lecția fericirii și a libertății depline. Și cum am putea mai bine să descoperim un exemplu de libertate a spiritului decât printr-o biografie romanțată, dedicată de scriitoarea Lavinia Bălulescu imaginii complexe a lui Nicolae Steinhardt? Volumul apare după „Ionesco. Elegii pentru noul rinocer” de Liliana Corobca, poate nu întâmplător, date fiind perioada istorică și umană prin care au trecut cele două mari personalități ale culturii române, dar și admirația pe care Steinhardt i-a purtat-o lui Ionesco și operelor sale.

Nicolae Steinhardt este cunoscut, mai ales, pentru Jurnalul fericirii, operă care prezintă perspectiva subiectivă a închisorilor comuniste, suferința atroce, neliniștile, provocările, dar și momentele înălțătoare (botezul creștin). Evreu, absolvent de Drept, înrudit cu Freud, închis în comunism, botezat ortodox, muncitor necalificat, urmărit de Securitate, monah la Mănăstirea Rohia – sunt doar câteva fețe ale lui Steinhardt, personalitate al cărei portret nu poate fi delimitat în limitele riguroase ale unei biografii. Un model pentru trăirea interioară și exterioară a libertății și a revelației fericirii. Mesajul este cu atât mai clar cu cât, la finalul cărții, autoarea mărturisește că a terminat de scris în vremurile pandemiei, în martie 2020. Ironie a destinului, joc al firelor ce împletesc viețile și provocările umane, Steinhardt. Bughi mambo rag reprezintă una dintre aparițiile importante, pline de sens și de mesaj din vremea pandemiei. O carte despre tot și toate, în stilul bughi mambo rag, expresie folosită de Steinhardt în al său jurnal pentru discuțiile avute în închisoare, pe baza unor teme diferite (p. 173), dar mai ales despre OMUL Steinhardt, un om deasupra vremurilor sale, dacă ar fi să parafrazăm cronicarul.

Cu abilitate, după o documentare semnificativă, Lavinia Bălulescu conturează trei imagini diferite, dar complementare, care se întâlnesc în puncte-cheie ale cărții, ce sunt structurate în trei părți, în funcție de perspectiva adoptată. Astfel, Tatăl, Securistul și Discipolul propun trei imagini diferite, dar profund umane ale lui Nicolae Steinhardt. Atât de bine este construit întregul scenariu, încât cititorul începe fascinant să trăiască printre rândurile cărții, parcurgând traseul existențial al personajului său. Fiecare narator (Oscar – tatăl lui Steinhardt, un securist și un discipol de la Mănăstirea Rohia) este atât de bine construit, încât realismul unor scene și pitorescul altora pot reconstrui date istorice, fără să fie privite ca niște constructe literare. Ele sunt pornite, totuși, dintr-o documentare dublată de fascinația și de ochiul naratorului capabil oricând de mirare.

Prima parte este confesiunea tatălui, în fire ce se întrețes de-a lungul vieții amândurora: de la copilul mic până la copilul ce devine părinte. Oscar Steinhardt se îndepărtează cu luciditate de imaginea fiului, reiterează suferința, deseori ascunsă, a anilor de închisoare, dar și transformarea fiului care, după anii petrecuți în închisoarea de la Gherla, se întoarce botezat ortodox, preocupat de cunoașterea divinității. Tatăl îl umărește atent, nu îl condamnă în credința sa, încercând să înțeleagă schimbarea fiului care, întors din pușcărie, trăiește coșmarurile acelor ani dificili, dar purificatori. Peste tot, se resimte, atât în umbra pașilor fiului, cât și ai tatălui, umbra securistului, gata să demaște, să toarne, să caute semnificații obscure. Firele se îmbină în mărturisirea tatălui, uneori profundă, alteori amuzantă, dar ca o privire fascinantă asupra fiului de către un tată care așteaptă mereu întoarcerea acestuia.

A doua parte este mărturisirea securistului, ofițerului de caz care îl urmărește pe Steinhardt, cu numele de dosar Stan, care începe cu relatarea morții tatălui. Cea mai amplă parte a povestirii o reprezintă accidentul său, moment enigmatic, dar plin de înțelesuri pentru figura unică a lui Steinhardt și pentru impactul său în viețile cărora a apărut. Astfel, într-o duminică în care îl însoțește „din umbră” pe Steinhardt, securistul suferă un accident și este ajutat chiar de … Steinhardt, care se roagă pentru turnătorul său și, potrivit acestuia, îl vizitează și în spital. Scena pare plauzibiliă, până în momentul în care securistul află că și Steinhardt a suferit un accident cam în aceeași perioadă. Suspansul se păstrează asupra întregului episod, asupra imaginii lui Steinhardt, deși turnătorul lasă să se înțeleagă că nu a fost afectat de caz, deși a revenit cu surprindere asupra lui.

Ultima parte este cea a discipolului, elev la Seminarul Teologic din Cluj-Napoca, care își petrece o parte din timp alături de părintele Nicolae, ajutându-l în biblioteca Mănăstirii Rohia. Poate mai pregnant decât în primele părți, cititorul are în față imaginea unui cărturar dispus de orice sacrificiu pentru cărțile sale, a unui pedagog care are grijă de discipoli, a unui predicator înțelept care, chiar dacă nu a fost hirotonit preot, atrage o mulțime de oameni prin profunzimea gândirii, dar și prin spiritul jovial, adaptat, vesel, rar gânditor. Creștinul, pentru Steinhardt, este permanent vesel, optimist, capabil să ierte și să se roage chiar și (mai ales) pentru cel ce i-a făcut răul. Chiar atunci când îndreaptă, o face spre iertare, chiar atunci când cere ajutorul, în clipele neputinței, părintele Nicolae oferă o lecție: lecție împlinirii noii porunci a dragostei. Chiar și în tabieturi-Mozart și cafea-Steinhardt este construit profund uman, aproape de cititor, lângă el, prin toate vicisitudinile timpurilor.

Iată cum biografia romanțată a lui Steinhardt, discret, dar puternic condusă de Lavinia Bălulescu, îi poartă pe cititori către descoperirea unui model de curaj și de demnitate: Nicolae Steinhardt, a cărui viață poate fi o pildă, dar și o ilustrare a îndemnului din Evanghelii: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”(Ioan 16, 33). Nu putem decât să îi mulțumim Laviniei Bălulescu pentru lecția de umanitate și de curaj pe care o construiește în nici două sute de pagini: lecție care se citește pe nerăsuflate și se trăiește profund, între oftaturile adânci și privirea plină de sens care se ridică spre cer, între cele trei părți ale frumosului volum propus, în vremea pandemiei, în colecția „Biografii romanțate”, de către editura Polirom. Steinhardt.Bughi mambo rag devine o lectură importantă pentru redescoperirea noastră, a demnității și a umanității din fiecare și din toți laolaltă.

Cartea poate fi comandată aici: Libris

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.