N. Steinhardt, 2020, Varia II, ed. îngrijită de Florian Roatiș, Iași, Polirom, 792 p.

Alina ROINIȚĂ

Așa cum apare prezentat încă din studiul introductiv al volumului de față – Un hermeneut al sufletului românesc, N. Steinhardt reprezintă identitatea de a fi român. Natura complexă a lui Steinhardt reiese foarte bine din capacitatea enormă de a înțelege cele mai elaborate concepte ale lumii universale și, ulterior, de a dezbate și dezvolta sensuri noi, conservând întotdeauna o percepție extrem de valoroasă despre poporul român. Tot din studiul introductiv, reiese, printre altele, și o elucidare a modului în care N. Steinhardt l-a propus pentru lectură pe Caragiale, primind destule critici în această direcție de la alți autori ai vremii. Această parte este bine prezentată în carte ulterior, prin diverse analogii și comparații, prin ridicarea limbii caragialiene la nivel de supra-limbă, Steinhardt ajungând în a asemui eroii lui Caragiale cu cei ai lui Shakespeare, din Hamlet, ba chiar mai mult, într-un final punându-i pe un plan superior celor din Hamlet, fiindcă sunt pătrunși de creștinism, fiind eroi care nu ucid și nu se răzbună. Câteva dintre referințele critice din finalul cărții vin în întâmpinarea percepției asupra lumii caragialiene, sprijinind sau nu până la capăt punctul de vedere al lui Steinhardt. Ediția îngrijită de Florian Roatiș cuprinde referințe critice relevante în mai tot ceea ce privește raportarea lui Steinhardt la multe dintre problemele lumii contemporane. Editorul nu ezită să aducă cele mai profunde aprecieri pentru autorul Steinhardt, dar nici să-i invalideze unele exagerări încă de la început.

Cartea de față reprezintă o încheiere a publicisticii lui N. Steinhardt. Cea mai mare parte din Varia II cuprinde o serie de cronici, eseuri, însemnări, texte autobiografice și răspunsuri la anchete literare. Alte trei părți, mult mai scurte, cuprind convorbiri, interviuri ori tablete radiofonice, dar și câteva texte inedite spre final. Toată această colecție de texte redă, în subsidiar, căutarea lui Steinhardt, care a rămas dată de legătura profundă cu creștinismul și poporul român, prin prisma identității sale întru Hristos. În multe dintre însemnări, mulți intelectuali și autori români sunt ridicați pe piedestal și, mai presus de aceasta, nu ezită nicicând să-și arate toată mândria și admirația pe care le avea cu privire la ei.

Cu toate acestea, Steinhardt este un spirit destul de critic, construind și deconstruind lumi literare, propunând diverse alte posibilități de rescriere. Discutând atât vechile preocupări literare estetice, cât și pe cele noi, autorul recurge constant la analogii cu alte domenii, pentru a evidenția mai mereu însemnătatea „literatorilor” și nu numai, deoarece creativitatea lor va sta, de multe ori, la baza unor inovații. Analizele unor lucrări de referință, conferințe, eseuri filozofice, opere literare, muzicale, arhitecturale etc. indică această capacitate intelectuală aproape supraomenească de a viziona și rumega lumea înconjurătoare, arătând, asemenea lui  Perrault, că „în nici o artă nu există o singură cale absolută spre desăvârșire”. Autorul tratează problemele artei într-un mod cât se poate de concis, fiindcă nu ezită nicicând să pună cuiva cunună de lauri, dar și să o ia atunci când e oferită de către alții pe nedrept, cum ar fi scoaterea la iveală a hibelor din traducerile unor lucrări.

Multe dintre eseurile, cronicile și însemnările din prima parte a cărții ne pun în prim-plan un intelectual greu de urmărit, fie destul de laconic, fie extrem de minuțios și împăciuitor. Exemplificările pe care le face autorul pe marginea unor lucrări de artă – aproape indiferent de domeniu – aduc o serie de clarificări pentru receptare, dar pun și amprenta unui stil elitist, erudit, pe care-l poartă autorul; de la exemplificări lingvistice asupra unor traduceri la aprecieri cristaline asupra Visărilor lui Rousseau, la etichetări autentice asupra picturilor lui Turner, la urcarea pe piedestal a unor revoluționari în ale muzicii – precum Charles Ives –, la analogii moderne în vremea Bhagavad-Gita ori la evidențierea rolului autocenzurii literare ș.a.m.d.

Steinhardt este de o complexitate nu des întâlnită în cultura românească, discutând și analizând personalități din diverse domenii, și uneori mult departe de cele umaniste, de la astronomie și fizică la matematică și inginerie. Cronicile sale îs sincere, uneori dure, dar concise și detaliate unde trebuie, și trec cititorul printr-o universalitate în timp și spațiu. De neașteptat aproape să găsești atâtea contraste culturale, mai mult sau mai puțin cunoscute la un singur autor. Așa cum el afirmă în una dintre însemnări, „între critica riguroasă, erudită, mult prea savantă, uneori aridă și cea plăcută, dar superficială mai există una” – pe care autorul o găsește la Adrian Anghelescu – și care îi poate fi atribuită și lui însuși, întrucât chiar critica lui Steinhardt este una captivantă, erudită, elitistă, dar și lină, curgătoare, rafinată. Cel mai mult se va găsi o critică contestabilă în privința raportării la ideile sale solide din creștinism, idei care sunt reliefate dincolo de aspectele palpabile ale lumii în care trăim și care nu-s ușor accesibile oricui.

Cele mai profunde credințe ale autorului se îndreaptă spre descoperirea lui Dumnezeu și evidențierea trăsăturilor unice ale creștinismului. Dar Steinhardt explică îndeaproape substraturile multor neliniști ale omenirii în acest sens, arătând cele două fețe ale formulei lui Ivan Karamazov – „Dacă Dumnezeu nu există, totul e îngăduit”, astfel încât această îngăduință „nu te face doar pe tine un om liber, ci și pe ceilalți în a te batjocori cât poftesc”. Fidelitatea autorului pentru această desăvârșire absolută nu e atât de des întâlnită nici măcar la cei mai consacrați creștini. Însemnările de la Rohia sunt profunde, tulburătoare, pătrunzătoare în cuget. Convorbirile și interviurile sunt uluitoare, prin ele cunoscând nu doar savantul, ci și omul simplu, cu pasiunile și plăcerile sale, fiind reliefată, în principal, relația de prietenie care s-a format între N. Steinhardt și Sergiu Al-George. La fel, și în câteva dintre textele inedite se regăsesc frecvente răbufniri ale spiritului steinhardtian, elemente ceva mai tăioase, dar și aprecieri critice despre adevăr și adevăruri, libertate și ordine, aportul românesc la curentele veacului etc.

Studiul asupra textelor lui N. Steinhardt este unul colosal. De altfel, nici nu se poate discuta despre un studiu simplu, ușor, în condițiile în care Steinhardt reprezintă una dintre figurile cele mai complexe din lumea românească și cea universală. Ca extrem de puțini, Steinhardt reușește să atingă cel mai mult dintre tot ce înseamnă arie de cercetare ori de revelare, trecând prin toate colțurile lumii, identificând și redescoperind indivizi, arte, concepte, idei, pe care le reliefează cu „un calm pătimaș”, asemenea descrierii pe care el însuși i-o face lui Eliade. Un erudit al tuturor timpurilor, un român cu spirit înnăscut, un iubitor al credinței, un cuget desăvârșit, un învățat enciclopedic – doar așa ne putem raporta la Steinhardt.

 

Cartea poate fi comandată aici: Editura Polirom

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.