Biblioteca Polirom. Fragment din romanul „Cea care se întoarce”, de Donatella Di Pietrantonio, roman distins cu Premiul Campiello și Premiul Napoli

Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Cea care se întoarce, de Donatella Di Pietrantonio, apărut de curînd în „Biblioteca Polirom” și în ediție digitală, traducere din limba italiană de Mihaela Găneţ.

Roman distins cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli

Al treilea roman al scriitoarei italiene Donatella Di Pietrantonio, Cea care se întoarce, a avut un succes dincolo de orice aşteptări, fiind vîndut în scurt timp de la apariţie în peste 20 de ţări de pe toate continentele. Este povestea unei adolescente traumatizate de un dublu abandon şi de căutarea dureroasă a adevărului la o vîrstă ce ar trebui să fie a visurilor şi a speranţei. O fată se trezeşte, peste noapte şi fără explicaţii, catapultată într-o familie nouă, într-o lume nouă, aparent la antipozii celei anterioare. Ambele au însă în comun aceeaşi incapacitate de accesare a propriilor emoţii. Or, tocmai emoţia şi sentimentele exprimate vor aduce salvarea. Autoarea foloseşte un limbaj simplu, esenţial, tăios uneori, la fel ca ţinutul natal de pe fundal, regiunea Abruzzo, un pămînt neprietenos, dar pe care, pe neaşteptate, marea îl iluminează. Însuşi titlul cărţii, L`Arminuta, „cea care se întoarce”, aparţine dialectului local.

„Într-un stil sobru, absolut memorabil, Donatella Di Pietrantonio înfăţişează o adolescentă care se luptă nu doar să înţeleagă, ci şi să supravieţuiască şi să se integreze. Inegalitatea dintre clasele sociale, misoginismul şi sexismul îşi fac şi ele simţită prezenţa. Un roman de formare a personalităţii captivant, profund şi emoţionant.” (Kirkus Reviews)

„Di Pietrantonio nu dă voie nici o clipă poveştii să se lase copleşită de disperare. Are mai mult curaj de-atît şi nu doar în vioiciunea frazelor. Ştie exact cînd şi unde să-şi îmbine piesele jocului de puzzle, lăsînd în tot acest timp goluri emoţionale, răni psihologice care nu se pot vindeca nicicînd.” (The Washington Post)

Cea care se întoarce s-a născut din amintirile mele din copilărie.” (Donatella Di Pietrantonio)

Donatella Di Pietrantonio (n. 1963) este de profesie medic stomatolog pediatru şi scrie din pasiune. A debutat în 2011, cu romanul Mia madre è un fiume, urmat în 2013 de Bella mia, inspirat de dramele provocate de marele cutremur ce a lovit regiunea Abruzzo în 2009, nominalizat la Premiul Strega şi laureat al Premiului Brancati. Cea care se întoarce (2017) a fost recompensat în anul apariţiei cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli, a fost adaptat pentru teatru şi se află în curs de ecranizare în Italia.

FRAGMENT

„Mama mea de la mare a murit pe când eram în patul de sus, într-una dintre acele nopţi. La prima vedere, nu părea bolnavă, poate doar puţin mai palidă decât de obicei. Fără să știu când anume, aluniţa ei păroasă și întinsă pe barbă precum un vierme încarnat, a început să pălească încet-încet. S-a ofilit în câteva minute, până când a ajuns să se confunde cu albul murdar din jur. Aerul a încetat să-i mai umfle pieptul şi ochii au rămas ficşi.

La înmormântare m-a însoţit cealaltă mamă. „Săracaadalgisa, săracaadalgisa“, repeta frămantandu-şi mâinile. Apoi au dat-o afară, avea dresuri groase, cu firele duse, şi nu putea participa la slujbă în starea aia. Am rămas singură în faţa ei, singura fiică a defunctei. În spatele meu, un grup nedefinit de siluete negre participa la ceremonie. Cioclii coborau sicriul în groapa proaspăt săpată. Sub greutatea lui, funiile scârţâiau frecandu-se de colţuri. Probabil m-am apropiat prea mult de marginea gropii, iarba mi s-a dus la vale sub tălpi şi am căzut deasupra ei, închisă în cutia de lemn. Am rămas acolo nemişcată, amețită şi poate nevăzută. Preotul a dat o binecuvântare monotonă, stropind cu agheasmă şi peste mine. Apoi, zgomotul lopeţilor care începeau să arunce înapoi pământul scos din groapă, surde la strigătele mele. În cele din urmă, cineva m-a apucat cu putere de braţ.

— Dacă nu termini imediat cu ţipetele astea de dementă, te arunc de la fereastră, a ameninţat Sergio, scuturandu-mă pe întuneric.

N-am reușit să mai adorm. Am urmărit călătoria rece a lunii, până s-a ascuns undeva în dosul peretelui. Coşmarul a fost punctul culminant al angoaselor mele nocturne. După scurte concesii în faţa somnului, trezirile erau tresăriri pe neaşteptate şi certitudinea unei nenorociri iminente, dar care? Orbecăiam printre acele goluri în memorie, până când boala mamei mele îmi revenea brusc în minte şi creştea, se agrava în întuneric. Ziua, o puteam controla, puteam crede într-o vindecare, apoi într-o întoarcere acasă. Noaptea, îi era tot mai rău, până când ajungea să moară în vis.

De data asta, am coborât eu la Adriana, mai târziu. Nu s-a trezit, doar şi-a mutat picioarele ca să-mi facă loc în cunoscuta poziţie reciprocă, dar eu am ţinut să-mi aşez capul lângă al ei, pe pernă. Am imbrăţişat-o, ca să mă liniştesc. Era atât de mică şi osoasă, și mirosea a păr îngrășat.

În contrast cu ea, mi-au revenit în minte buclele Lidiei, ca nişte floricele roz printre cearşafuri. Prea tânără ca s-o pot numi mătuşă. Era sora cea mai mică a tatălui meu carabinier. Timp de câţiva ani, locuiserăm împreună în casa părinţilor mei și apărea în primele mele amintiri cu acele încăperi. Ocupa o cameră la capătul holului, lungă şi strâmtă, dar cu vedere la mare. După-amiaza, mă grăbeam să-mi termin lecţiile şi apoi ascultam împreună muzică la radio. O chinuia gândul la cineva pe care pierdut și repeta emoţionată strofele de dragoste cu pumnul apăsat pe pieptul astmatic. Părinţii o trimiseseră departe de satul lor ca să respire aer de mare, acolo, la fratele ei.

Când rămâneam singure, Lidia îmbrăca fuste scurte şi sandale înalte de plută, pe care le ţinea ascunse în şifonier, şi punea discuri la volum maxim. Dansa shake în sufragerie, agitandu-se toată, cu ochii închişi. Cine ştie unde învăţase. Nu-i era permis să iasă după apusul soarelui, dar uneori se revolta, ieşind pe ascuns pe o fereastră de la parter. Mi-o doream în fiecare seară lângă mine. Exact în clipa în care cedăm în lupta cu somnul, mă apucau mâncărimi în puncte inaccesibile ale spatelui. Lidia venea să mă scarpine şi-apoi rămânea aşezată lângă mine pe pat. Îmi număra vertebrele, slabă cum eram, şi inventa o poveste pentru fiecare. Celor mai proeminente le dădea nume şi le făcea să converseze între ele ca nişte bătrâne doamne, atingandu-le când pe una, când pe alta.

— Am fost acceptată, mi-a spus într-o zi când a ajuns acasă.

Şi aşa am pierdut-o, la Magazinul Universal, cu câţiva ani înainte să fiu dată înapoi. Ne duseserăm într-o zi devreme să facem cumpărături şi, în timp ce probam un tricou cu peşti şi stele marine, o întrebase pe una dintre vânzătoare dacă putea vorbi cu directoarea. Urma să ajungă mai târziu, am aşteptat-o. Cum am intrat în biroul ei gol, Lidia a scos din geantă o diplomă de secretară şi a întrebat dacă putea să se angajeze acolo, pe orice post. Era aşezată în faţa biroului, iar eu, în picioare, lângă ea. Din când în când, mă mângâia pe braţ.

La puţin timp după aceea, a fost acceptată pentru o perioadă scurtă de probă. Într-o seară, a venit acasă ţinând în mâinile tremurânde uniforma pe care urma s-o îmbrace a doua zi. A probat-o plimbandu-se înainte şi înapoi prin sufragerie. Era albă cu albastru, cu gulerul şi manşetele rigide. Acum avea şi ea uniformă, la fel ca fratele ei. A executat o serie de piruete ca să ne arate fusta rotindu-se. Când s-a oprit şi lumea a încetat să se învârtă în jurul ei, eu deja nu mai eram acolo.

Din vânzătoare, a devenit repede casieră şi, după un an, şef de raion. Ajungea acasă tot mai târziu.

Apoi, s-a transferat la sediul central, la câteva sute de kilometri distanţă. Îmi scria, uneori, şi nu ştiam ce să-i răspund. La şcoală toate bune, da. Cu Patrizia eram prietenă, fireşte. În piscină învăţasem să mă dau peste cap în apă, dar continua să-mi fie frig. La început, trimitea cărţi poştale cu imagini din oraş, apoi probabil s-au terminat. Pe caiete, făceam soarele negru, culoarea stării mele, iar învăţătoarea a sunat acasă la părinţii mei să întrebe dacă murise cineva. Media din carnetul meu de note era 10. Atenţia minuţioasă pe care o acordam temelor îmi ocupa timpul golit de plecarea Lidiei.

S-a întors în august, în vacanţă, dar mi-era teamă să fiu iar fericită împreună cu ea. Ne-am dus pe aceeaşi plajă şi s-a ars pe piele, în ciuda cremelor pe care le cumpărare cu reducerea pentru angajaţi. Cunoscuţilor care o salutau pe plajă le răspundea deja cu falsul accent nordic al emigranţilor. Mi-a fost ruşine în locul ei şi am început să-mi ucid nostalgia.

Am mai văzut-o doar o dată înainte să se decidă să fiu dată înapoi. A sunat la uşă şi i-am deschis unei necunoscute cu părul vopsit şi îndreptat. Avea agăţată de picior o fetiţă care nu eram eu.

În întuneric, cu Adriana, îmi imaginam că Lidia ar fi putut să mă salveze, poate luandu-mă cu ea o vreme, în Nord. Dar se mutase în alt oraş şi nu ştiam cum să dau de ea. Era încă prea devreme să-mi imaginez o altfel de salvare.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.