Guzel Iahina, 2020, Copiii de pe Volga, traducere de Luana Schidu, București, Humanitas, 448 p.

Corina HAGIU

Copiii de pe Volga este un roman puternic, ademenitor și plin de surprize, viu și tentant, care atrage cititorii încă din titlu, purtându-i în îndepărtata Rusie, de-a lungul râului Volga. De multe ori, romanele care au ca temă copilăria tind să fie romanțioase, dar, de această dată, în stilul în care ne-a obișnuit, Guzel Iahina ne prezintă fețele umanității în vremuri potrivnice ale istoriei. La trei ani de la debutul cunoscut și cititorilor români cu bestsellerul Zuleiha deschide ochii, Guzel Iahina publică în 2018 un nou roman recompensat deja cu Premiul Bolșaia Kniga și cu Marele Premiu Ivo Andrc, în 2019.  În traducere românească, Copiii de pe Volga a apărut la noi în primăvara acestui an, la Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“, în traducerea Luanei Schidu. Romanul este structurat în cinci părți: „Soția”, „Fiica”, „Elevul”, „Fiul”, „Copiii”, în cadrul cărora evenimentele sunt relatate în ordine cronologică, prin împletirea vieții societale cu viața personală a Schulmeisterului, istoria mare fiind prezentată deopotrivă cu istoria mică, omul devenind o oglindă imperfectă a istoriei.

Cartea reflectă, în plan principal, viața din coloniile germane de-a lungul râului Volga din anii 1920-1930. În plan secundar, dar la fel de uman și de puternic, ni se prezintă existența unui Schulmeister, Jakob Ivanovici Bach, profesor în Gnadental, care duce o viață aparent simplă, anonimă. Totul devine alert, iar timpul pare să nu mai aibă răbdare, atunci când acesta este chemat pe celălalt mal al fluviului Volga, care „împarte lumea în două“, să-i dea lecții unei tinere timide, Klara, fiica unui personaj bizar, Udo Grimm. Într-un prim impuls, vrea să refuze, dar, fără să priceapă de ce, acceptă. Astfel, între Bach și eleva lui se naște o poveste de dragoste care va fi taxată atât de săteni, cât și de istorie.

Pătrunzând în lumea fascinantă a acestui roman, ajungem să fim captivi de o lume magică de-a lungul Volgăi, în care adevărul crud al istoriei devine câteodată copleșitor. De altfel, Guzel Iahina, referindu-se la romanul său, precizează: „Am vrut să vorbesc despre lumea coloniilor germane de pe Volga – vibrantă, aparte, plină de viață –, o lume creată cândva de oameni veniți din altă țară și pierdută astăzi în negura timpului. Dar este și o poveste despre cum poate o mare dragoste să nască spaime în sufletul nostru și totodată să ne ajute să le depășim“. Așadar, romanul prezintă o lume a celor dezrădăcinați, capabili să creeze comunități, dar și legăturile puternice care se creează. Dincolo de viața aparent banală a țăranilor etnici de pe malurile râului Volga, se află teroarea impusă de conducerea de la Moscova, urmările colectivizării, foametea, disperarea unei etnii disparate și marginalizate.

După părăsirea satului natal pentru celălalt mal al Volgăi, imagine simbolică a trecerii, a pragului, dintre două lumi sau fascinație a departelui, Bach nu mai trăiește inițial decât pentru Klara, iubita sa, apoi pentru copilul lor și pentru Vaska, un băiat kârgâz care ajunge să petreacă câteva ierni cu bătrânul de la fermă. Este un părinte atipic, dar unul care nu ezită să facă orice pentru a-și ști copiii feriți de lumea rece și rea. Ca oricărui părinte, nu îi reușește întotdeauna, ajungând să ducă o luptă continuă între egoismul de a-și păstra copiii doar pentru el și luciditatea de a le da libertatea să decidă propriile alegeri, iar micile lor plăceri devin motive imense de fericire pentru el în scene din viața cotidiană: „S-a gândit: uite, un moment de viață adevărată – să stai în prag și să ocrotești somnul unui copil” (p. 303).

Bach trăiește izolat la ferma de pe malul celălalt al Volgăi, iar la revenirea în satul natal, acesta descoperă uluit că întreaga lume pe care o cunoștea a dispărut. Vechile ierarhii nu mai există, iar reformarea Gnadentalului ajunge o corvoadă. Deloc întâmplător, afectat de muțenie, Bach ajunge să trăiască, să se exprime și să influențeze viața gnadentalienilor prin poveștile scrise, „…le descrie cu pasiune, cugetând în fiecare zi ce amintire să scoată la iveală. Nu-l descria – recrea colonia distrusă, adunându-și amintirile ca pe niște pietre împrăștiate; captura o imagine care, probabil, se erodase în memoria celorlalți locuitori, pentru a ridica din nou cândva minunatul Gnadental pe propriile-i ruine, măcar pe hârtie. Bach nu scria – construia.” (p. 150-160). Povestea continuă, la fel continuă și teroarea trăită de populația germană, venită odată cu apariția lui Lenin și apoi cu a următorului conducător, Stalin, până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

Și iată cum, prin cuvânt, dar și prin stilul autoarei, cititorul pășește într-o lume aparent inaccesibilă. O istorie orală, personală, care merită cunoscută chiar atunci când „muțenia” simbolică nu ne mai permite să o transmitem mai departe. Copiii de pe Volga nu devine o imagine a copilăriei, ci parcă o imagine a oamenilor de acolo și de pretutindeni: copii ai istoriei mari, așteptând cuvântul care să recreeze iar și iar lumi.

 

Cartea poate fi comandată aici: Libris

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.