„Nu știu cîte lumi am în urmă“ – Interviu cu Nora IUGA (preluat din Observator cultural)

Acest interviu a fost realizat de unul dintre autorii noștri, Alina ROINIȚĂ,
și a fost publicat în Observator cultural, în data de 12 noiembrie 2020.

Anul acesta, Nora Iuga a publicat un nou roman, Hipodrom, la Editura Polirom. Roma­nul prezintă trei perioade bine legate din viața autoarei – copilăria, tinerețea și senectutea – și relația ei cu Hermannstadt, pe care îl consideră adevărata casă. I-am scris Norei pentru a o întreba despre emoție, despre intimitatea scrisului, despre transpunerea în celălalt, de­spre Sibiu și Hipodrom.

Dragă Nora, întotdeauna cînd auzim despre Nora Iuga, ne gîndim instant la autoarea care scrie cu toate simțurile, în toate genurile. Cum vedeți această „etichetare“?

Eu cred că atunci cînd te dăruiești total ești ca în fața execuției. Nu strigi, nu ceri ajutor… pînă și gîndul tace. Vorbește cineva din tine pe care nici nu-l cunoști. Cuvintele vin nechemate. Ești prizonierul propriei tale carcere, unde se amestecă toate limbile simțurilor, de aceea dacă aș vrea – despre mine vorbesc acum! – să-mi fie înțeleasă rostirea, m-aș transforma într-o femeie gonflabilă și nu s-ar clinti decît aerul pe care mi-l suflă cineva înăuntru. Prin cîte stări trece un om viu, la fel îi sînt glasurile și tăcerile. Tu, Alina, te miri de garderoba atît de diversă a arătărilor mele. Nu știu cîte lumi am în urmă.

Credeți că poetul contribuie în mod conștient și voit la transformarea acelui act pe care îl trăiește în poezie? Sau actul însuși naște poezie? 

Poate n-am înțeles exact ce vrei să afli de la mine. Cum și cine se transformă în interiorul meu cînd scriu, n-am de unde să știu exact. Eu simt, mai degrabă, că sînt permanent cea dintotdeauna numai atunci cînd scriu, fiindcă nu-mi chem cuvintele, ele mă cheamă pe mine.

Nu vă simțiți niciodată tentată să vă transpuneți emoția resimțită în fața unei întîmplări în sensibilitatea sau în emoția altuia? Noi ne simțim întotdeauna atrași de personajele în care ne regăsim, dar dacă ni se pare mult mai interesant să fim „celălalt“?

Indiferent de ceea ce scriu, emoția care mă umple total e întotdeauna a mea. Am o extraordinară capacitate de dedublare, de aceea pot trece prin infinite metamorfoze fără să mint niciodată.

Cînd citiți o carte, vă simțiți mai aproa­pe de personajele care vă seamănă sau de cele în care vă închipuiți că nu v-ați putea regăsi niciodată?

Ador să încerc, cînd scriu, să trăiesc întocmai performanțele asasinului cu aceeași satisfacție a salvatorului. Nu știu dacă ți-am spus că am visat să fiu actriță. Am o curiozitate neobișnuită să-mi schimb pielea ca să simt ce simte rivalul meu – vorbesc despre personaje.

Ați spus, într-un alt interviu, că „nu există nimic mai intim decît scrisul“. Un­de găsiți intimitatea cea mai mare în scris?

Intimitatea cea mai mare în scris e într-o totală singurătate… de aceea o să încerc aici să-ți fac o confesiune, aparent aberantă. Cred că afirmația mea e valabilă și în dragoste. Niciodată iubirea nu o trăiești mai intens și mai ciudat decît sub atingerea gîndului, cînd tot trupul ți se mută în creier înaintea somnului și poezia îți intră în pat ca primul iubit întors, fără veste, din uitarea ta.

Cum vedeți relația dintre omul contemporan și emoție?

Fie că vorbim despre omul contemporan, mie îmi place mai mult expresia folosită de Patapievici, „omul recent“. Eu nu cred că ceea ce se schimbă e amprenta noastră biologică, care ni s-a încrustat definitiv încă din copilăria neandertaleză… cred că eram complet neștiutori, nu ştiam de bine și rău, de frumos și urît, poate unde nu aflaserăm încă marele început, CUVÎNTUL. Nu vreau să fac acum pe nebuna și să intru în zone care, oricum, pe „omul recent“ nu-l mai pot interesa deloc, de vreme ce nici Turnul Babel, nici lim­ba esperanto nu mai prezintă vreun interes, de vreme ce toată omenirea recentă vorbeș­te anglosaxonă și cuvintele pe net se reduc tot mai mult la litere. Oamenii vor renunța încet-încet la cuvinte și poate vom recurge la gesturi, e mai comod. Visul omului recent este să cultive valută, dar și asta cere un efort fizic și cerebral. Și iată, vechile modele umane inventate: homunculii, golemii… sînt înlocuiți cu roboții care încep să devină niște rivali serioși ai omului, ajuns, în cele din urmă, total inactiv și neputincios, o pradă ușoară pentru roboții care vor schimba rapid raportul de forțe. Orice record repetat a­nunță un sfîrșit! Se pare că îmbătrînim mai repede decît credeam, chiar speranța de viață la naștere crește, deși oceanele încep să atace pămîntul, în Siberia temperatura atinge 35 de grade, deșertul Gobi se mută în Bărăgan și în județul Ilfov mor mai bine de 50 de oameni pe zi de un rău necunoscut. Numai omul recent, poate tocmai de asta, vrea să se mute pe planeta Venus. Și tu, Alina, mă întrebi de emoție? S-o fi păstrat în cantități minuscule la vietățile unicelulare. Mai știi?

 

Restul interviului poate fi citit în revista Observator cultural, la adresa: https://www.observatorcultural.ro/articol/nu-stiu-cite-lumi-am-in-urma/ 

sursă foto: Albert Denn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.