Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul „După război la Paris. Cronica anilor regăsiți” de Serge Moscovici, traducere din limba franceză și note de Magda Jeanrenaud.

Text stabilit, prefață și note de Alexandra Laignel‑Lavastine
Cu o postfață de Pierre și Denis Moscovici

După apariția în 1997 a Cronicii anilor risipiți, în care își rememorează tinerețea petrecută în România, Serge Moscovici a lucrat la o urmare a acestei cărți autobiografice, pe care însă nu a mai reușit să o ducă la bun sfîrșit. Însemnările și ciornele sale au fost reunite în volum de Alexandra Laignel-Lavastine, care oferă publicului o primă reconstituire a anilor de formare umană și intelectuală ai celui ce avea să devină unul dintre marile nume ale psihologiei sociale și un precursor al ecologiei politice. Ajuns în 1948 la Paris după ce străbate Europa devastată de război, tînărul Moscovici va izbuti să învingă izolarea, apropiindu-se de alți doi evrei săraci și dezrădăcinați ca și el, cu care va lega o prietenie pe viață. Unul este Isac Chiva, născut la Iași, cel care va deveni mîna dreaptă a lui Claude Lévi-Strauss, iar celălalt Paul Celan, originar din Cernăuți, considerat în scurtă vreme unul dintre marii poeți ai secolului XX. Împreună, vor descoperi mediul boem al Cartierului Latin, traiul în hotelurile ieftine și viața de noapte a Parisului, cu cluburile de jazz și cabaretele sale, dar și prietenia și emulația intelectuală. Iar „Mosco” își va împlini visul de a deveni om „de carte”, absolvind cursurile Institutului de Psihologie pentru a ajunge apoi să lucreze la Sorbona, CNRS și EHESS, acolo unde a abordat și aprofundat problemele definitorii pentru gîndirea sa: simțul comun, enigma mulțimilor, puterea minorităților, condiția de paria.

Serge Moscovici (1925, Brăila – 2014, Paris) este unul dintre fondatorii psihologiei sociale europene și se numără printre principalii teoreticieni ai ecologiei politice. Din 1979, a fost director al Laboratorului European de Psihologie Socială. Ofițer al Legiunii de Onoare și doctor honoris causa al London School of Economics, al Instituto Superior de Ciências do Trabalho e da Empresa din Lisabona, al Universidad Nacional Autónoma de México, precum și al universităților din Bologna, Brazilia, Bruxelles, Buenos Aires, Évora, Geneva, Glasgow, Iași, Jönköping, Pécs, Roma, Sevilla și Sussex. Dintre numeroasele sale lucrări, la Editura Polirom au mai apărut: Psihologia socială sau mașina de fabricat zei (1997), Psihologia socială a relațiilor cu celălalt (coord., 1998), Cronica anilor risipiți. Povestire autobiografică (1999), Urmele timpului. Iluzii românești, confirmări europene (Serge Moscovici în dialog cu Adrian Neculau, 2002), Metodologia științelor socioumane (coord. împreună cu Fabrice Buschini, 2007), Influență socială și schimbare socială (2011), Psihologia socială modernă. Istoria creării unei științe sociale internaționale (în colaborare cu Ivana Marková, 2011).

Fragment

De ce la Paris? La sfîrșitul războiului, voiam să plec la Moscova. Aveam 20 de ani, mă legănam în iluzii și, în România, trecusem prin persecuții așa cum trece soldatul prin focul armelor, fără să știe vreodată de unde ar fi putut veni glonțul fatal. O poveste pe care am istorisit‑o în Cronica anilor risipiți: ani de umilințe, de teroare și de pogromuri, în timpul cărora prezentul devenise invizibil, viitorul de negîndit, iar trecutul superfluu. Însă hidra nazistă tocmai fusese învinsă. Iar dacă tot trebuia să trăiesc, atunci măcar să o fac sub tutela geniului istoriei care, în naivitatea mea, nu putea sălășlui decît la Moscova.

Îmi aminteam însă de un vechi dicton evreiesc. „Cel ce vrea să se bucure de lumea aceasta să trăiască în Basarabia; cel ce vrea să profite de lumea ce va veni să trăiască în Eretz-Israel; cel ce nu vrea să se bucure nici de una, nici de cealaltă să trăiască în Rusia.” Cît despre Basarabia, provincia copilăriei mele, devenită Judenrein, era prea tîrziu, și nu mă hotărîsem pentru Palestina.

Am sosit la Paris de parcă așfi fost împins de destin, la începutul lui ianuarie 1948, pe un frig glacial, la 22 de ani. Parisul, care avea să devină pentru mine totuna cu lumea și unde urma să consacru cea mai mare parte a existenței mele în a‑i asuma pariul. Precum Chagall, m‑am născut, ca să spun așa, de două ori: la Brăila, în România, din întîmplare (Vitebsk, în cazul lui Chagall, în Bielorusia); și la Paris, din proprie voință. Pămînt al exilului, pămînt al azilului. Dar nu această Franță o căutam eu: Franța mea era mai întîi de toate țara Libertății și a Creației. Și să nu uităm că, în acea vreme, Parisul reprezenta încă pentru modernitate ceea ce a fost Roma pentru Antichitate. De atunci încoace, nu am dorit niciodată să trăiesc în altă parte decît în orașul meu de elecțiune.

Din acest punct de vedere, mi‑am îndeplinit visul și am respectat promisiunea solemnă pe care mi‑o făcusem în 1942, dacă aveam să scap de rug: să devin un „om de carte”. La urma urmelor, chiar cred că am contribuit într‑o oarecare măsură la strălucirea Franței în străinătate. Consider că am căpătat în cele din urmă dreptul de a scrie acest lucru, deoarece așputea afirma, precum Kipling: „Am plătit pentru a dobîndi ceea ce știu!”.

În toamna anului 1944, credința într‑un lucru atît de extravagant precum viitorul mi se părea totuși foarte puțin rațională. Cum să‑ți reinventezi o viață posibilă după ce ai fost proiectat în ochiul ciclonului de la vîrsta de 10 ani? Aici se afla adevărata provocare. Odată ce armistițiul a fost semnat, m‑am simțit salvat, dar nu eliberat. De altfel, cînd am aflat știrea, m‑am prăbușit pe un scaun din cîrciuma cea mai apropiată, la capătul puterilor. Mă gîndeam: și acum? Să iau totul de la capăt, dar cum și cu cine? […]

Dacă n‑ar fi fost războiul, probabil că n‑așfi părăsit niciodată Cahulul, un mic tîrg din Basarabia, aproape de Delta Dunării, unde tatăl meu administra un depozit de grîne, situat lîngă gară, și mă pregătea, asemenea lui și bunicului meu, înaintea lui, pentru comerțul cu cereale. Un om al grîului, nu al cărților. Locuiam într‑o casă așezată în centrul satului, împrejmuită de o curticică înconjurată de un gard aproximativ. În acea provincie, evreii reprezentau o treime din populație, dar trăiau într‑o lume aparte, încorporată în alta, mai extinsă, cea a neevreilor. Și, în afara unor ocazii excepționale, nu ne amestecam, iar copiii mergeau la școli separate, ebraice în cazul nostru. Realitatea aceasta era de neclintit. Nu‑mi amintesc ca tatăl meu să fi fost primit de boier, care îi vorbea de sus, decît în pragul locuinței sale. O graniță invizibilă despărțea cele două comunități.

Deși regiunea era periodic zguduită de unda seismică a pogromurilor – cel de la Chișinău, din 1903, a înspăimîntat întreaga planetă și a inaugurat secolul XX –, mi s‑a părut totuși minunat să cresc la țară. Mă imaginam muncind, mai tîrziu, în ritmul anotimpurilor, învățînd să cultiv porumb și floarea‑soarelui, să recunosc însușirile unui pămînt roditor sau semnele unei recolte bune. Însă evenimentele s‑au ivit pe neașteptate, iar pacea s‑a îndepărtat de cotidianul meu chiar înainte de a apuca să înțeleg despre ce era vorba. Aveam 10 ani. Ne aflam în 1935 și mirosul războiului plutea deja în aer. Într‑adevăr, la acea dată Hitler, pe care‑l numeam „Faraonul din Germania” – lectura Vechiului Testament mă transformase într‑un dicționar itinerant de catastrofe –, s‑a năpustit în universul meu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.