Editura Polirom: fragment din „Simfonia animalieră” de Veronica D. Niculescu

Simfonia animalieră
Veronica D. Niculescu
Editura Polirom, 2021, colecția „Fiction Ltd”
– fragment –

„Începuse să se scuture mesteacănul, mă trezeam dimineaţa devreme cu un fior, era acolo înainte să-mi dau seama că este, şi vedeam frunzele mici ca nişte inimi decupate de preşcolari căzând şi umplând aleea dinspre grădină, şi ştiam că ar trebui să mă grăbesc. Începuse să fie şi frig, de-acum şi cu Doinel şi cu Ciobi mă vedeam ceva mai rar, ştiam că timpul întâlnirilor noastre se cam ducea, iar Dede mi se părea şi un pic supărată, putea fi doar vremea, anotimpul, adulmecarea iminentei ierni care ne făcea să fim aşa cum suntem, îmi şi scria tot mai scurt, tot mai rar, dar eu mă întrebam dacă nu cumva e necăjită şi fiindcă pe ea nu am dus-o la teatru. Evident, ştia.

Şi deodată, ca printr-o minune, într-o plimbare de pe la începutul lui noiembrie, un afiş mi-a atras atenţia şi, fără să mai stau pe gânduri, am cumpărat biletele. Spectacolul se numea Auto-Da-Fé, dar acesta era numai titlul celei dintâi dintre cele trei piese scurte care alcătuiau reprezentaţia. Sigur că şi faptul că erau mai multe mici mi s-a părut grozav – în fond, şi Dede e cea mai mititică – dar ceea ce a contat cu adevărat a fost titlul ultimei piese: Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult. Ascult suna minunat. Şi vorbeşte-mi suna minunat. Până şi Dede, auzindu-le în seara când foşneam biletele lângă muşuroi, a zâmbit. Mai era şi o a doua piesă, să îi facem dreptate: Păzeşte scara asta. Destul de promiţător. Paza, inutil să o mai spun, e mai naturală în cazul nostru decât pot fi duşmanii. Iar „scara” e un cuvânt atât de frumos.

Sigur că ar fi fost un nonsens să ne gândim să mergem numai la cea de-a treia piesă. E greu să intri cu un arici, un hârciog sau un sobol la teatru, dar să mai şi intri după ce spectacolul a început poate fi sinucidere curată, chiar dacă ai loja ta. Aşa că în ziua respectivă ne-am întâlnit tot în piaţă, tot la şapte fără un sfert. Am intrat absolut fără nici un incident. Dede are înălţimea unui copil de un an, doi. Dar, ca şi ceilalţi prieteni, de când o ştiu e complexată că e prea mare. Dimensiunile ei, deloc neobişnuite pentru o cârtiţă de-a noastră, şi ea şi le imaginează mai mari, mult mai mari. De aceea merge un pic cocoşată, dacă nu ghemuită de-a dreptul. Doar în galerii are capacitatea de-a se lungi şi subţia incredibil, am văzut-o nu o dată, dar asta nici nu merită explicat, cu toţii facem aşa atunci când nu e nimeni să ne vadă, şi nu doar când dansăm prin cameră atingând în treacăt tavanul, când ne întindem după o smochină în grădină râzându-ne de scară, când căscăm şi aşa mai departe.

Am intrat cum nu se poate mai simplu: ducând-o pe Dede de mânuţă ca pe-o fetiţă ce e. Nu s-a sinchisit nimeni de noi. Nici un „Vai, ce drăguţ!”. Nici un „Pute!”.

Directorul teatrului fiind plecat într-un turneu în Japonia, nici nu s-a mai aşteptat în foaier. Ca printr-o minune, s-a putut deja intra.

Am urcat şi ne-am ocupat loja. Dede n-a stat nici o clipă în scaunul spre care o îndrumasem cu grijă. În schimb, s-a ţinut tot pe lângă mine şi, la o clipă după ce m-am aşezat mă şi trăgea de tiv, parcă cerându-mi ceva. Şi imediat s-a servit singură. A înălţat poala rochiei ca pe-un mal de pământ şi mi s-a strecurat în braţe, cuibărindu-se aşa cum ştiam că îi place, în soluri moi de păduri şi de pajişti, urcând tot mai sus, instalându-se tot mai comod sub ţesătură, ghemuindu-se pe o parte, strâns lipită de burta şi pieptul meu şi scoţându-şi în cele din urmă căpşorul rotund prin decolteul rochiei de lână.

Am simţit că cineva, de dincolo de deschiderea sălii, mă priveşte. L-am salutat pe tipul cu oposumul din loja opusă, un american cu care discutasem cândva la nişte cafele festivaliere. Un muzician venit la festivalul de artă lirică cu câţiva ani în urmă şi care rămăsese la noi. Lăsase nevastă, copii, se stabilise aici, doar el cu oposumul. Îmi povestise cum îl găsise într-o zi în pian. Animăluţul crescuse, se lăţise, se vedea că e răsfăţat de atâta amar de vreme, abia mai încăpea în scaun. Ţinea în braţe o găletuşă din care bea cu un pai, iar picioarele şi le proptea de parapet, era ca la el acasă. Pianistul îmi părea acum mai mărunţel decât îl ştiam.

Aş putea povesti cum a fost spectacolul. Dar de ce-aş face-o?
Poate fiindcă Dede nu l-a văzut.
Dar ce contează văzut?
Iar de aici am putea ajunge brusc la sfârşit.
Dar ce se termină vreodată, şi când. Căci ce nu e deja terminat, dacă e?”

Cuprinde Simfonia animalieră şi Hibernalia, publicate pentru prima dată împreună.

„Veronica D. Niculescu a reușit ceva extraordinar cu Simfonia animalieră: să creeze limbaj, să facă una din proză, poezie și filosofie, să scrie, pe scurt, o micuță carte mare. O carte pe care o poți citi și reciti iar și iar, vorba lui Doinel, pe «repetă-te la nesfîrșit, nu te termina niciodată.»” (Luminița Corneanu)

„Este multă poezie în această poveste vie în care singurătatea își capătă o frumusețe aparte, neliniștitoare, născută dintr-un paradoxal amestec de ludic și de sumbre, dar suave abisuri. Veronica D. Niculescu se eliberează de constrîngerile genurilor și ale speciilor, recurgînd la o formulă personală: un poem în proză, o «simfonie» în patru părți, care pot fi privite și ca acte ale unui spectacol de teatru, unul cu măști.” (Dana Pîrvan)

„Aș zice despre Simfonia animalieră că este o bijuterie, dacă această expresie n-ar fi clișeistică. Este un foarte bun roman, chiar dacă este un mini-roman, un roman în miniatură, dar este totodată și un foarte bun volum de versuri. Și, da, este o bijuterie.” (Cezar Paul-Bădescu)

Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare și traducătoare. A publicat volumele de proză scurtă Adeb (2004, Premiul pentru Debut, USR Sibiu), Orchestra portocalie (2008) și Roșu, roșu, catifea (2012, Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă „ScurTiuk”; nominalizări la Premiile Radio România Cultural și la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași); cărțile-pereche Simfonia animalieră (2014, Premiul „Cercul Literar de la Sibiu” al USR Sibiu; nominalizare la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași) și Hibernalia (2016); romanele Spre văi de jad și sălbăție (2016, Premiul „Cartea anului” acordat de USR Sibiu; nominalizări la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași și la Premiul „Cea mai îndrăgită carte a anului – alegerea liceenilor” la FILIT), O vară cu Isidor (2017), Iarna lui Isidor (2020), Toți copiii librăresei (2020) și biografia romanțată Luchian. Ochii, sufletul, mîna (2020). A scris în colaborare cu Emil Brumaru Basmul Prințesei Repede-Repede (2009) și Cad castane din castani (2014, nominalizare la Premiile Observator cultural). A cîștigat Concursul de scenarii HBO, la TIFF 2010, cu scenariul de scurtmetraj Curierul, bazat pe o povestire din volumul de debut. A tradus patruzeci de volume semnate de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Lydia Davis și alții. Premiul „Antoaneta Ralian” pentru Traducere la Tîrgul de Carte Gaudeamus 2016. Premiul pentru Traducere la Gala Premiilor Observator cultural 2017

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.