de Alina ROINIȚĂ
Cartea lui Virgil Nemoianu, Postmodernismul și identitățile culturale, tratează una dintre cele mai importante probleme ale lumii actuale, și anume: cum se reflectă postmodernismul românesc în societatea actuală și care sunt posibilitățile de dezvoltare ale acestei societăți în viitor. Lucrarea este structurată în patru părți, precedate de o prefață în care autorul prezintă, pe scurt, fiecare capitol. De asemenea, autorul precizează că, deși unele dintre capitole au fost publicate, cartea de față reprezintă un tot coerent și o direcție comună în dezbaterea ipotezei propuse.
În prima parte, Valori culturale generale, autorul sintetizează unele probleme teoretice, pornind de la filosofia culturii în epoca contemporană, dând răspuns unei întrebări esențiale din zilele noastre: Are postmodernismul substanță? Pentru a răspunde acestei întrebări, Virgil Nemoianu face o precizare clară cu privire la definirea postmodernismului, separând noțiunea în două concepte diferite: postmodernismul – curent cultural și postmodernitatea – condiție socială și existențială a individului (p. 22). În descrierea postmodernismului cultural, cu o capacitate extraordinară de sinteză, autorul pornește de la primele apariții postmoderniste, după anul 1960, prezentând schimbările majore care au avut loc și unele dintre cele mai importante personaje, de la scriitori precum Salman Rushdie, John Barth, Gilbert Sorrentino, Mircea Cărtărescu la muzică, pictură și critică literară, menționând pe scurt, în aceeași ordine precizată, alte câteva nume, precum John Adams, Anselm Kieffer, Linda Hutcheon etc.
Cât despre postmodernitatea existențială a individului, autorul prezintă câteva trăsături esențiale care se rezumă la centralitatea mobilităților, prin care s-au dezvoltat mijloacele de comunicare în masă într-un mod accelerat, la societatea postindustrială și centrarea atenției asupra intelectualului universitar, și nu asupra muncitorului, la comunitățile virtuale, la modificarea relațiilor între sexe și modificarea naturii umane ș.a.m.d. Descrierile, explicațiile și comparațiile făcute de Virgil Nemoianu sunt, de departe, unele dintre cele mai ilustrative și elitiste pentru înțelegerea fenomenului de postmodernism. Trebuie remarcată poziția autorului vizavi de încadrarea postmodernității într-un binom bine-rău. Virgil Nemoianu afirmă că „postmodernitatea nu e nicidecum o condiție diabolică” (p. 29) și, asemenea tuturor epocilor istorice, are primejdii care trebuie înțelese pentru a li se face față. Nimic din ceea ce se întâmplă în postmodernitate nu este unic, precedente existând și în celelelate faze ale istoriei. Cu toate acestea, autorul prezintă nemulțumirile apărute cu privire la dezvoltarea modernității, discutând despre standardele vieții care s-au dezvoltat expansiv, despre libertatea individului, despre mobilitățile viitoare. Toate acestea au generat, după cum alții le plâng, dispariția valorilor etice, lăcomia, egoismul, societatea fără suflet, poluarea, armele de distrugere în masă, setea de ideal, pierdea menirii naturale etc. (p. 37-38).
Cu privire la toate acestea, autorul mizează asupra orizonturilor intelectuale, a celor care au avut mereu un rol foarte important în dezvoltarea oricărei societăți. Mai departe, Virgil Nemoianu prezintă, în diacronie, schimbările majore din societatea mondială, încă din jurul anului 1700, oprindu-se asupra universalismului lui Leibniz, a auto-poetizării lui Vico, a relației conservatorism-liberalism și modernitățile alternative, inserării religiei în societatea contemporană etc. În cele din urmă, autorul afirmă că, deși ne confruntăm cu „o epocă a modernizării accelerate”, există „multă speranță și progres pe lângă greutăți, cruzime și mari dileme pentru ecologia culturii” și că, în cele din urmă, „umanismul creștin poate reprezenta o soluție la uriașa diversitate a contradicțiilor postmoderne” (p. 121). Această primă parte a cărții reprezintă o sursă extrem de importantă pentru înțelegerea postmodernismului și a postmodernității, Virgil Nemoianu sintetizând cele mai relevante și elitiste influențe în dezvoltarea acestei condiții și oferind idei noi de pătrundere și de dezvoltare viitoare.
În partea a doua a cărții, Valori literare generale, autorul, într-un mod simetric cu prima parte, prezintă indispensabilitatea literaturii în viața societății, discutând canoanele literare, multiculturalismul, globalismul și argumentele varietății, persecuției, practicalității, opoziției și înfrângerii. Autorul stabilește legături între literatură și echilibrul uman, prezentând cele mai importante etape culturale din existența umană.
Este interesat de urmărit cum Virgil Nemoianu cuprinde lucrările de referință în câteva pagini, făcând referire la nivelul curricular și la cel canonic al literaturii. Trecând prin câteva câțiva dintre autorii clasici ori canonici ai literaturii universale, sunt amintiți Homer și Eschil, Dante și Shakespeare, Tolstoi, Goethe, Kafka într-o listă a autorilor stabili, a celor care au oferit continuitate nu doar în literatură, ci și în structura umană. Scrierile literare, în viziunea lui Virgil Nemoianu, sunt „elemente de stabilitate într-o lume care pare nesigură, neclară și fundamental relativă” (p. 254), iar autorul insistă asupra modului în care acest tip de stabilitate este absolut necesar existenței și gândirii umane. În acest sens, Virgil Nemoianu aduce argumentul practicalității, discutând despre literatura comparată și circumstanțele studierii acesteia, prin referire la tipurile de cunoaștere, dar și la lingvistică, istorie, psihologie, filosofie etc. În ochii autorului, literatura comparată e „o ilustrare a esteticii și ceea ce e adevărat despre una e adevărat și despre cealaltă” (p. 261), astfel încât „durabilitatea și stabilitatea se regăsesc din plin în sfera frumosului, iar pe acest lucru se bazează, în mare parte, integritatea noastră morală și intelectuală” (p. 263). Nu puține sunt subiectele pe care autorul le abordează, de la cele mai subtile până la cele mai savante, arătând tocmai varietatea de cunoștințe pe care le deține.
În următoarele două părți ale cărții, Exemple aplicative concrete și O grădină filosofică, autorul prezintă exemple contrastive, trecând prin câteva etape de bază: clasicismul, romantismul, transferul de valori culturale în cazul lui Ernst Jünger și încheie cu un epilog prin care este construit un cadru ideal pentru umanitate, în afara tuturor elementelor tulburătoare din spațiul postmodernității. Virgil Nemoianu, cu maximă sinceritate, afirmă în ultima parte că demersul său din epilog este unul personal, însă recunoaște că ar putea oferi un anume grad de stabilitate celor care nu-și mai găsesc rostul în lumea postmodernității.
Postmodernismul și identitățile culturale reprezintă o lucrare de căpătâi pentru cei care vor să înțeleagă nu doar postmodernismul în sens restrictiv, ci și modul în care acesta este în strânsă relație cu identitatea umană. Un autor învățat care te poartă prin epoci istorice și prin atât de multe comparații și ideologii nu poate decât să-ți ofere o lucrare erudită pe care o citești cu plăcere, o lucrare care exemplifică și demonstrează la nivel științific unde se situează postmodernismul în context global.
Cartea poate fi comandată aici: www.libris.ro