de Corina HAGIU
Fiind una din cele mai importante scriitoare romantice, Cella Serghei transpune prin scris copilăria, atașamentul față de orașul natal și față de mare, debutul literar, dar, mai ales, iubirea sa pentru Camil Petrescu. Deși familia Cellei se refugiază la Brăila și, ulterior, la București, orașul natal, Constanța, rămâne o sursă de inspirație pentru viitoarele ei scrieri, loc în care își petrece vacanțele de vară și care îi lasă pentru întreaga viață o urmă de tristețe: „M-am născut la Constanța […] Chiar pe strada Mării! Am precizat cu mândrie” (p. 13).
Pe firul de păianjen al memoriei este un veritabil jurnal intim în care scriitoarea oferă o cronică asupra propriei vieți și asupra vieții literare din perioada interbelică. În acest jurnal, ea include atât personalitățile care i-au marcat viața și cariera, Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian, Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, cât și iubirea neîmplinită pentru Camil Petrescu. În mod evident, întreaga sa operă este influențată de autobiografie, iar scriitoarea menționează acest fapt asemenea unui sacrificiu care a stat la baza creației literare. Cartea este publicată în 1977, la editura Cartea Românească, și este retipărită în alte trei ediții, în 1991, 2013 și, mai apoi, în 2018. Cella Serghi precizează încă de la început că acest jurnal îi este dedicat lui Liviu Rebreanu, lui Camil Petrescu și lui Mihail Sebastian, dar și faptul că reprezintă o confesiune care angrenează cititorul ca martor al întâmplărilor relatate.
Jurnalul este împărțit în patru părți susținute de citate reprezentative ale unor personalități marcante. Partea întâi este înglobată într-un sonet al lui Shakespeare: „Ci doar minunea asta s-ar putea/Ca în cerneală neagră iubirea mea/Să strălucească totdeauna”, iar partea a doua este reprezentată de versuri: „De câte ori am refăcut/drumul de la început?/Unde e începutul?/Începutul memoriei sau/începutul suferinței”(Anais Nin). În ceea ce privește partea a treia, Cella Serghi a însumat dragostea sa pentru Camil Petrescu și statutul de scriitor într-un gând al lui Marcel Proust, și anume că „scriitorii pe care îi admirăm nu pot să ne servească drept ghizi, întrucât avem în noi, ca și acul busolei sau porumbelul călător, simțul orientării noastre”. În ultima parte, scriitoarea reflectă asupra vieții și a eternității, încadrându-le într-un citat al lui Lev Tolstoi, „existența morții ne obligă să dăm vieții noastre un sens pe care moartea să nu i-l poată răpi”.
Prozatoarea folosește persoana I, singular, și insistă asupra unor formule personale asemenea unei confesiuni, drept care poate fi și o certitudine a întâmplărilor care au avut loc. În prima parte scrie despre copilărie, tinerețe, despre întâlnirea cu Camil Petrescu și prietenia cu Mihail Sebastian. Scriitoarea reflectă asupra trecerii timpului și notează că era „înconjurată de oameni care mă admirau, mă doreau, mă iubeau. Eram cochetă, frivolă, atât cât îi stă bine unei femei, atât cât e necesar ca să se simtă bine”(p. 27). Este o tânără studentă la drept, o povestitoare desăvârșită, inteligentă, care îl cunoaște la ștrandul Kiseleff pe Camil Petrescu, „dar eu nu știam nimic despre Camil. Picasem în lumea lui fără să cunosc această lume, fără să știu ce răfuieli avusese cu ea”(p. 24). Petrescu este descris admirativ, prin filtrul tinerei îndrăgostite, ca fiind „înalt, puternic, un zeu al mâniei”(p. 25), cât despre ea, revine subtil, fără a da prea multe informații: „eram, așa cum își dorea, mereu aproape de el”(p. 26).
Din perspectiva apropierii dintre cei doi, Cella ni-l dezvăluie pe Camil intim, prietenește, cu dragoste: „nu, Camil nu era infatuat. Dar vanitos, orgolios, da, fiind prea contestat. Din oroarea de a fi bagatelizat, minimalizat, exagera importanța a tot ce era el” (p. 25), de care se simțea despărțită de o vitrină, de o lume și care picase în jocul ludic al îndrăgostiților: „Camil mă privea uneori ca de pe alt tărâm, alteori parcă era gata să mă îmbrățișeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie și să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotițele, să fie ale lui” (p. 27) .
Povestea de dragostea dintre Cella Serghi și Camil Petrescu este una dintre cele mai cunoscute din literatură, debutul literar al Cellei este profund influențat de apropierea de Camil, acesta încurajând-o să scrie și ajutând-o să formeze prietenii cu Liviu Rebreanu și Mihail Sebastian. De altfel, primul său roman apare cu o banderolă pe care stă inscripționată recomandarea făcută de către cei trei mari scriitori. În partea a doua a cărții, scriitoarea amintește primele ei însemnări literare publicate, un capitol din Cad zidurile (intitulat „Trei zile la Viena”) și Cartea Mironei, care va fi numită Mirona într-o ediție revizuită, primul ei reportaj apărut în „Gazeta”– Week end în Bucegi, toamna, precum și alte reportaje, La baia de abur și Match de foot-ball. Cu maximă atenție, autoarea relatează întâmplările care reprezintă sursele de inspirație pentru scrierile menționate și scrie despre popularitatea de care se bucura Camil Petrescu și opera sa.
În partea a treia a cărții Pe firul de păianjen al memoriei, Cella scrie despre nopțile lungi în care lucrează la primul său roman, Pânza de păianjen: „singură, în nopțile albe, în camera mobilată în care scriam neștiută de nimeni, mă uitam la caietele care s-au adunat, s-au decolorat, scoarțe galbene, cenușii, albastre, și mă întrebam dacă ar putea să se transforme într-o carte. Dacă s-ar putea ca într-o zi să văd în librărie, într-un raft sau pe o masă, o carte între alte cărți bune sau rele”(p. 211). În această perioadă, scriitoarea se apleacă asupra scrisului și își păstrează „un singur prieten, pe Mihail Sebastian. Îl vedeam aproape zilnic. Era obosit și trist. Purta cu decență o mare suferință, o nefericită dragoste de care nu vorbea”(p. 213). Mihail Sebastian este cel care are încredere în talentul ei și cel care nu doar că o încurajează să scrie, dar o și recomandă unui mare autor: „Rebreanu a acceptat să-ți citească romanul… Vreau să i-l duc imediat”(p. 235).
În mod aproape sublim, cu emoție și sensibilitate, Cella povesteșe în această carte despre vizita pe care o face acasă la Liviu Rebreanu, vizită pe care o folosește ca „punct de plecare în al doilea roman, pentru întâlnirea Mironei cu directorul unei reviste” (p. 236). Scriitoarea transmite emoția și satisfacția pe care le trăiește în momentul în care Liviu Rebreanu îi pune mâna pe umăr și îi spune „ești un scriitor!”(p. 237). Acest moment reprezintă un reper pentru întreaga sa viață literară și un început către ce va deveni în timp.
Ultima parte a jurnalului este dedicată debutului și receptării critice ale primului său roman, Pânza de păianjen, precum și vieții de scriitor și prieteniilor care iau naștere în cercurile literare; autoarea scrie și despre societatea română aflată în pragul începerii celui De-Al Doilea Război Mondial. Pentru argumentarea și susținerea succesului, Cella Serghi adaugă citate cu critici favorabile, precum cel al lui Perpessicius, care afirma: „debutul Doamnei Cella Serghi este unul dintre cele mai reamrcabile ale timpului nostru”(p. 287) sau al lui Dumitru D. Panaitescu: „Doamnei Cella Serghi, scriitoarea a cărei consacrare a decis-o Perpessicius, odată cu debutul său strălucit. Mărturie pentru posteritate va fi cronica din acest volum de Opere Perpessiciene pe care vi-l ofer ca o dovadă a înaltei prețuiri a literaturii dvs., a locului sigur și de cinste pe care-l ocupați în literatura română”(p. 286).
Cella Serghi își dorește să nu treacă degeaba prin viață, ci să imortalizeze momente și fapte care să rămână fixate pe o foaie asemenea unei pânze făcute să nu piară. Prin eternitatea scriiturii, Cella este sigură de eternitatea pe care o câștigă și de veacurile pe care le vor străbate împreună, precum și de relația creator-operă care se stabilește în timp și care devine inseparabilă.
Cartea poate fi comandată aici: www.libris.ro