Alina ROINIȚĂ
Vanessa Springora, 2021, Consimțământul, traducere de Alexandra Cozmolici, Iași, Polirom, 213 p.
Două lucruri aproape bântuitoare mi-au rămas în minte după lectura cărții Vanessei Springora, Consimțământul: incapacitatea societății, dar și a individului în sine de a defini (și înțelege) când putem vorbi despre un consimțământ care să nu fie doar în termenii legii, ci și în cei ai lezării psihice genealogice, ceea ce ar putea schimba multe în perceperea relațiilor sexuale dintre un adult și un minor, dar și calitatea umană a elitelor, a indivizilor intelectuali, a celor de succes, pe care nu ezităm să-i admirăm, cărora nu dăm înapoi în a le oferi piedestaluri și premii fără număr. Pentru ce? Care-i sensul să aplauzi oameni care lasă în urmă idei (uneori, poate chiar prestigioase), cărți, filme, picturi și altele asemenea, dar care și-au îngropat propria morală în exploatarea psihică și fizică a unor minori, de pildă?
Rostogolirea traumelor în familie
Într-un mod turbulent de-a dreptul, cartea Vanessei Springora reprezintă o confesiune a autoarei despre o experiență din adolescență, care i-a marcat întreaga existență. Fiind doar o copilă, la vârsta de 13 ani, micuța V. (Vanessa) a fost sedusă de un bărbat de 50 de ani, G. – referirea din carte fiind ulterior deconspirată ca referire directă la scriitorul francez Gabriel Matzneff. La o primă vedere, acest episod de contact direct din viața autoarei a durat mai puțin de 3 ani, însă dacă privim mai în profunzime, vorbim în fapt de o viață întreagă.
Înainte ca micuța V. să-l cunoască pe G., deja mai multe traume o urmăreau și aveau să-i determine următoarele ei acțiuni. Una dintre ele a fost chiar divorțul agresiv al părinților atunci când V. avea șase ani. Absența completă a tatălui din viața sa, momentele de violență verbală care se petreceau între cei doi părinți înainte de divorț, lipsa unei figuri parentale permanente sunt câteva dintre traumele care se rostogolesc în familie, fără prea multă conștiență de multe ori, chiar și în cazul acelor copii care sunt socotiți ca fiind cei mai buni – așa cum era V., un copil studios, dedicat, care își găsea alinarea în cărți și când se trezea, și când adormea. Așa se face ca atunci când micuța V. l-a cunoscut pe binecunoscutul scriitor G., la un eveniment unde o însoțea pe mama ei, a găsit un refugiu pentru lipsa afectivității pe care o purta cu ea de ani de zile, precum și lipsa unei figuri paterne. Atunci când G. îi aruncă priviri insistente și zâmbete, micuța V. le confundă cu cele paterne. După acest moment, metoda lui G. de a cuceri inima micuței V. prin scrisori extraordinar de afective, prin așteptări îndelungate la poarta școlii – acolo unde părinții ei nu au așteptat-o niciodată – o face pe V. să găsească un refugiu emoțional și patern, care până atunci i-a lipsit cu desăvârșire.
Continuarea cărții este o radiografie a psihicului adolescentei care este ademenită într-o poveste de dragoste cu un bărbat care are de trei ori mai mult vârsta ei, insistându-se articulat atât asupra instrumentelor psihologice folosite de un intelectual pedofil, dar și asupra privirilor din societățile în care trăim asupra a ceea ce înseamnă consimțământul unui minor.
Cum definim consimțământul?
Fără a insista pe o introspecție juridică a definiției consimțământului, voi evidenția câteva momente-cheie ale cărții, în care, în temeiul legii, exista consimțământ.
Primele întâlniri cu micuța V. au fost foarte bine puse la punct – de la atingeri sensibile, ce au loc într-un crescendo, la „cererea” consimțământului în toate situațiile în care mai urma un pas în plus. Scrisorile pe care G. i le trimitea erau de o performanță uluitoare – firește, mai era și scriitor pe deasupra – și V. deseori se simțea în situația în care trebuia să ridice mingea la fileu, să răspundă pe măsura a ceea ce primea, dat fiind că vorbea cu un scriitor renumit – ea însăși iubind scriitura și cărțile de când era mică. Încă de aici putem să vedem marele dezechilibru de putere. Nu avea de unde să știe pe atunci că aceste scrisori vor fi publicate în romanele lui și vor fi folosite ca o atestare a consimțământului față de ceea ce se întâmpla. Ulterior, G. construiește un univers propriu pentru V., izolând-o de școală și de prieteni. Lucrurile merg într-atât de departe, încât acest univers este construit cu multă atenție și dibăcie – așa cum procedează de multe ori o persoană dependentă de un drog pentru a și-l procura. Mai întâi, îi oferă micuței V. acea senzație de protecție care i-a lipsit cu desăvârșire, făcând din ea o muză, pentru care el și-a schimbat întreaga paradigmă a vieții, devenind peste noapte un martir; mai apoi, o determină pe mama ei să accepte relația pe care o are cu fiica ei, prin buna credință din partea lui și prin răzvrătire, din partea copilei. Totodată, o determină pe V. să creadă că singurul loc unde este în siguranță și unde nimeni nu o arată cu degetul fiindcă ar ieși cu cineva mult mai matur ca ea – după ce deja s-a plimbat cu ea la braț prin Jardin du Luxembourg în văzul tuturor – este căminul lui. Așa capătă V. o fobie de mulțime și o frică de școală, ajungând să absenteze constant și, ulterior, să fie pusă în situația de a se retrage de la școală, pentru a nu fi exmatriculată. Ba mai mult, G. înscenează chiar și niște scrisori anonime pentru Brigada pentru minori, unde sesizează că el ar putea avea o anumită relație cu o minoră sub 15 ani – pe atunci, V. avea 14 ani –, dând poveștii lor un iz de aventură de tipul: noi contra lumii. Firește, toate aceste episoade erau bine plănuite, în cunoștință de cauză, scrisorile neoferind prea multe detalii, astfel încât nimic rău nu avea să i se întâmple marelui scriitor. Așa doar se construia mai în profunzime o cale spre dominație. Să fie în toate aceste cauze vorba despre un consimțământ de nestrămutat? Legal, da.
„Amprenta”
Însă această pasiune a lui G. față de micuța V. devine, în scurt timp, o altă poveste pe care urma să o pună într-un roman și care avea să se termine curând, deoarece deja apăruse o altă „prospătură” pe listă. Atunci când V. descoperă aceasta, semnele de îndoială se acutizează, așa că ea va încălca pactul făcut cu G. și îi va citi unele dintre cărțile sale care îi erau interzise, în care acesta povestește despre orgiile cu minori din Manila – acolo unde a plecat de mai multe ori, inclusiv în ultimii ani de când îi era alături, dar și alte episoade cu adolescente. Între sex și scris, cam așa s-ar traduce pasiunile lui G., iar de acum lucrurile au început să prindă conturul unei alte realități în ochii Vanessei, care ajunsese să-i fie un mijloc de satisfacere a poftelor sexuale, fiindcă teama de abandon era fost mult mai mare. Și cum se iese dintr-o astfel de traumă rapid, însă nu și vindecat? Cu ajutorul celor din jur. Așa a reușit și Vanessa să-l părăsească pe Gabriel Matzneff, însă fuga nu a fost eliberatoare. Scrisorile ei au fost publicate ulterior, la fel și toate momentele care, inițial, idilizau o frumoasă poveste de dragoste și, ulterior, chiar și fotografiile. Fuga Vanessei s-a transformat astfel în episoade de depersonalizare, în lungi episoade de agonie, în incapacitatea de a oferi încredere ori de a mai avea o relație sexuală normală. Peste 30 de ani i-a luat autoarei să poată vorbi public, la o așa anvergură, printr-o carte, despre experiența sa, încurajată totodată și de poziția pe care o ocupă în momentul de față, fiind directoarea unei edituri franceze. Voi remarca și spiritul fluid, sensibil și, totodată, izbitor al autoarei, în care își încadrează, cu maximă precizie, tragedia începută sub efectul unor cauze familiale.
Menționarea lui Cioran
Un episod aproape șocant din carte este atunci când V., aflată în pragul disperării după ce conștientizează adevărata față a lui G., merge să-i ceară ajutorului chiar lui Emil Cioran, unul dintre prietenii apropiați ai lui Matzneff. La confesiunea Vanessei cum că este mințită și că se simte prizonieră în această relație, Cioran îi răspunde că trebuie să îi accepte personalitatea, fiindcă Matzneff este un mare scriitor și că este o onoare imensă faptul că a ales-o. Așadar, singurul ei rol era acela de a-l însoți pe marele scriitor pe drumul creației, viața ei necontând în vreun alt fel. Ba mai mult, Emil Cioran tinde să-i dea și alte exemple similare, prin care încearcă să o convingă că „dragostea pe care femeia unui artist o datorează iubitului ei trebuie să fie sacrificiul și oblația”.
33 de ani mai târziu
Ce s-a întâmplat după apariția cărții Vanessei Springora? Întreaga lume culturală franceză a rămas șocată. Curios, dat fiind că, totuși, cărțile lui Gabriel Matzneff au fost primite cu atâta ardoare ani de-a rândul, primind chiar și unele dintre cele mai importante premii literare ale francezilor. Greu de crezut că până la apariția Vanessei Springora toți au avut un șal pe ochi și nu au văzut nimic din ceea ce se întâmpla în realitate, deși era atât de vizibil și scris între sute de pagini. Dar știm bine cum funcționează elitele și puterea de multe ori. În prezent, Gabriel Matzneff are 85 de ani. În 2021, el a fost adus în fața tribunalului pentru a da socoteală – pentru alte cazuri, cel al Vanessei Springora s-a prescris.
Cartea poate fi comandată aici: Editura Polirom