Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul „Cinema în RSR. Conformism şi disidenţă în industria ceauşistă de film” de Bogdan Jitea, recent apărut în colecția „Cinema”

Cinematografia, prin definiție o artă pentru mase, a ocupat un rol important în mașinăria propagandistică a regimului comunist din România. Sesizîndu-i potențialul de armă ideologică, Nicolae Ceaușescu a transformat-o într-o adevărată industrie pusă în slujba politicului, cu o producție axată pe două direcții prioritare: filmul istoric – care conectează regimul la un trecut legitimator și care, în timp, va contribui tot mai mult la cultul personalității Conducătorului – și filmul de actualitate. În această concepție, superproducțiilor „epopeii naționale cinematografice”, precum Dacii, Columna, Mihai Viteazul sau Mircea, li s-au adăugat filmele ancorate în „realitatea socialistă”, menite să oglindească transformările din societate dintr-o perspectivă oficială. Chiar dacă cinematografia din Republica Socialistă România a fost una strict controlată de partidul-stat, avînd ca scop principal sprijinirea regimului, au existat totuși cineaști care au reacționat la presiunea politicului. Unii au adoptat o strategie de rezistență pasivă, alții și-au apărat concepția artistică fără a ezita să intre în conflict cu sistemul. Deși supravegheați de Securitate, cenzurați și, în unele cazuri, interziși, aceștia au reușit să realizeze filme care au demascat ipocrizia și minciuna societății ceaușiste.

Bogdan Jitea (n. 1982) este doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti (2012). Specialist în istoria cinematografiei, propaganda vizuală în regimurile totalitare şi politicile culturale ceauşiste. A fost cercetător în cadrul Arhivei Naţionale de Filme, unde a gestionat proiectul realizării Filmografiei filmului documentar vechi (1897‑1948), pentru care a publicat volumul Catalogul filmului documentar românesc, 1897‑1929 (Paradis, 2017). Autor a numeroase studii şi articole de specialitate şi de popularizare privind cinematografia comunistă şi realizator al filmului documentar Epopeea Naţională Cinematografică (2011). Printre ultimele studii publicate: „Debutul «epopeii naţionale cinematografice»: Realizarea filmului Tudor (1963)”, SMIC, vol. XVII, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, 2018; „Avatarurile cinematografiei de tranziţie. Studiu de caz R.A. CINEROM”, în Andrei Gorzo, Gabriela Filippi (coord.), Filmul tranziţiei. Contribuţii la interpretarea cinemaului românesc „nouăzecist”, Tact, Cluj‑Napoca, 2017.

Fragment

Lipsa de legitimitate internă a regimului comunist din România a fost combătută de ideologii partidului cu ajutorul unei maşinării propagandistice impresionante. Cinematografia ocupă un rol principal în acest angrenaj, fiind prin definiţie o artă pentru mase. Nicolae Ceauşescu moşteneşte această armă de luptă ideologică şi, sesizându‑i potenţialul, o transformă într‑o adevărată industrie pusă exclusiv în slujba politicului. În şedinţele de Secretariat ale CC al PCR – organismul efectiv de conducere al regimului comunist – prezidate de secretarul general Nicolae Ceauşescu, sunt trasate liniile directoare ale cinematografiei. Dictatorul comunist se dovedeşte a fi un spectator pasionat şi angajat al filmelor realizate în această perioadă. Alături de filmul istoric menit să ilustreze vizual preocuparea constantă a regimului pentru conectarea la un trecut legitimator, cealaltă direcţie este filmul de actualitate. Printr‑o serie de producţii cinematografice ancorate în „realitatea socialistă”, prevăzute în planurile tematice anuale, se urmăreşte agenda politică internă a regimului Ceauşescu. Pomparea de resurse financiare şi logistice în cinematografie rămâne o preocupare constantă şi nu este încetinită decât de dificultăţile economice întâmpinate în ultima perioadă a regimului. Se pun bazele unei adevărate industrii cinematografice, care ajunge să producă în medie 25 de filme de lung metraj anual, cu un climax de 32 de filme în 1980.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.