de Alina PARTENIE
La început de martie, e forfotă la Sala Palatului. E o seară de joi, dar aglomerația sugerează începutul unui spectacol important. Tineri și bătrâni, copii, persoane elegante sau corporatiști mereu grăbiți se îndreaptă către Sala Palatului. De această dată, spectacolul este unul de pian. Sala e aproape plină, ici-colo câteva locuri stinghere. Ar putea părea uimitor ținând cont de faptul că, de obicei, astfel de spectacole sunt destinate unui anume public, poate cu un grad de cultură mai ridicat. Saluturi grăbite, florăreasa care vrea un bilet, vârste și timpuri se intersectează neașteptat. Această introducere sumară construită pe baza unui singur exemplu aleatoriu reprezintă, de fapt, cadrul pentru a aduce în discuție modul în care ne raportăm și ne comportăm la un astfel de spectacol. De altfel, nu contează atât artistul, cât mai ales reacțiile și comportamentul pe care le avem la un spectacol de pian sau de operă, considerate ca făcând parte dintr-o cultură elitistă. De fapt, nu mai miră pe nimeni să audă destule persoane afirmând că nu pot rezista la un spectacol de muzică clasică? De ce, oare? Trăim, într-adevăr, într-o epocă a imaginii și a cuvântului. Resimțim și în experiențe cotidiene ritmul alert, tradus într-un continuu du-te vino, iar publicitatea ne înconjoară pretutindeni. Pretinzând că valorificăm fiecare clipă, uităm, adesea, să ne bucurăm de ea. Uităm să avem răbdare, nu mai suntem dispuși să așteptăm. Iar acest comportament al lumii contemporane se poate observa și într-o sală de spectacole, mai ales într-o sală de muzică clasică.
Spectacolul abia a început, iar ca să ajungi să înțelegi sunetul, poate că ai nevoie să fie liniște. Dar cum să fie liniște când atâtea persoane apar după 10 sau 20 sau 30 de minute și își caută exact locurile pe care le aveau pe bilet? O regulă simplă spune că respectul se câștigă: fiecare clapă de pian, fiecare sunet este însoțit de un Pardon, Iertați-mă, Ce să facem? Stați că nu am terminat! De unde putem, oare, afla cât de celebru este un cântec, neavând un program de spectacol? Răspunsul este simplu, perfect adaptat lumii contemporane! O melodie este pe atât de cunoscută, pe cât de mare este numărul telefoanelor mobile care imortalizează momentul (te poți întreba dacă îl face nemuritor sau îl omoară?), deși anunțul concis de la începutul spectacolului era o rugăminte pentru închiderea tuturor telefoanelor mobile care ar putea deranja atât pe ceilalți spectatori, cât și pe artist. Aud în spatele meu o frântură de conversație: „Auzi, dar tu de ce filmezi?”, „Păi, filmează toată lumea, filmez și eu!”. Astfel, rând pe rând, fiecare melodie mai importantă este acompaniată nu de aplauze, ci de fotografii, de filmulețe care „nu sunt ceea ce par a fi”.
Pe bună dreptate, ți se pare că trăiești într-un fascinant spectacol dublu și, spectator fiind, fără telefon, nu știi pe care să alegi să îl vizionezi. Unul este cel de pe scenă, celălalt este spectacolul receptării, al spectatorului care nu mai trăiește, nu mai simte momentul, ci face un live, un selfie ca și cum receptarea nu mai este un exercițiu individual, ci trebuie să fie făcut cunoscut… Vrea, pesemne, să îi facă și pe alții părtași ai momentului, ratând el însuși momentele-cheie ale acestui timp petrecut la operă. Ceea ce nu e un lucru greșit în sine. Dar, să fim serioși, câte înregistrări ale unui anumit spectacol nu se pot găsi cu mare ușurință?
Ce-ar fi ca un astfel de spectacol să însemne deconectare de la cotidian și bucuria regăsirii? Este, ce e drept, și un exercițiu de răbdare (aici mă refer mai ales la spectacolele de operă care durează, în medie, trei ore). Cultura sonoră cere și această răbdare, această urmărire atentă care (vai!) nu îți permite să sari capitole sau descrieri lungi și plictisitoare. Nu îți permite nici măcar să treci în grabă, ca într-un muzeu, peste anumite tablouri al căror înțeles îți rămâne indescifrabil. Cultura muzicală se construiește și ea. Nu o poți avea nici dacă ieși în timpul spectacolului, deranjând un rând și întorcându-te zâmbitor după mănușa care ți-a căzut nu se știe pe unde. Muzica clasică nu cere același tip de receptare ca alte genuri muzicale, alerte și grăbite… Nu, trebuie să fii pregătit să o trăiești, să o construiești și să stai pentru câteva ore singur printre sunete, descoperindu-le sensurile și transpunându-le apoi în cuvânt și, de ce nu, în imagine. Tot o formă a receptării este și observarea unui cuplu sau a unui bunic venit la spectacol împreună cu unul dintre nepoți. Unul dintre membrii acestui tandem este fascinat de aceste momente, celălalt aproape că adoarme, se joacă pe telefon sau bate din picior ca un extrem de actual ceasornic elvețian, uitându-se mirat și suspect la cel de lângă el pe care, ca într-o piesă a lui Eugen Ionescu (Cântăreața cheală, ați ghicit!), nu îl mai recunoaște. Un alt aspect care este vizibil la toate marile spectacole este graba. Nici nu s-a încheiat ultimul acord că ne și grăbim să plecăm. Ce mai contează aplauzele? Veni, vidi, vici! Atât și nimic mai mult, ne grăbim spre ieșire, uităm că nu mai puțin celebra Fantomă de la Operă nu este, nici mai mult, nici mai puțin, decât o ficțiune… Ce mai contează un bis? Atâția oameni grăbiți ca la ieșirea dintr-o sală de spectacol sau de la operă rar poți vedea.
Dincolo de aceste frânturi și episoade la care am luat cu toții parte, participarea la astfel de spectacole reprezintă un moment privilegiat, care oferă răspunsuri la neliniști obiective (cum ar fi celebrul barometru de consum cultural) sau subiective. Dincolo de motivele diferite care ne îndreaptă spre un astfel de spectacol, inițiativa trebuie remarcată, arătând că, în lumea contemporană, încă se mai poate trăi și după acorduri clasice!
Sursă foto: pinterest.com