Geena SCARPETE WALTERS
Guzel Iahina, 2021, Trenul spre Samarkand, traducere de Luana Schidu, București, Humanitas, 476 p.
Din 2018, sunt voluntar pentru Feed My Starving Children (Mesa, Arizona), o organizație creștină nonprofit, a cărei misiune a fost încă de la început să lupte împotriva, simplu spus, foametei cu care anumite părți de pe glob încă se mai confruntă. Hope starts with food este deviza lor și pe bună dreptate – pe stomacul gol, chinuit de foame și de friguri, viitorul nu mai este o certitudine. În fiecare an, milioane de copii mor de pneumonie, afecțiuni ale stomacului, malaria și subnutriție. Lipsa hranei rămâne însă una dintre cauzele principale care se face responsabilă pentru aproape jumătate din aceste pierderi umane, mai ales în rândul copiilor sub cinci ani. Zilnic, mor mii de copii de foame. Ultimele pachete la împachetarea cărora am participat și eu în decembrie anul trecut au ajuns la copiii din Thailanda chiar acum câteva săptămâni.
Când ați deschis această pagină cu trimitere către o recenzie la Trenul spre Samarkand, v-ați lovit de un început atipic. Ați citit, poate, primul paragraf și v-ați întrebat ce legătură or avea aceste rânduri cu cea mai nouă carte a scriitoarei Guzel Iahina, apărută anul trecut în prestigioasa colecție Raftul Denisei de la Humanitas, în traducerea impecabilă a Luanei Schidu. Dat fiind că marea foamete din Rusia anilor ’20 ai secolului trecut stă la baza cărții lui Iahina, am vrut să înțelegeți că Trenul spre Samarkand nu este o carte care descrie evenimente nemaiauzite ori nemaiîntâlinite astăzi. Foametea încă mai face ravagii, iar transporturile cu alimente spre zonele afectate au loc și astăzi. În funcție de destinație, un transport de alimente poate lua de la două săptămâni până la șase luni, parcurgând distanțe uriașe și trecând prin zeci de mâini până să ajungă la cei nevoiași. Și cu toate acestea, în ciuda donațiilor, a eforturilor colective, a numeroaselor organizații mondiale, mulți copii încă pier… de foame.
S-a născut miorlăita asta, și a venit foametea. Mai bine nu se năștea. Așa zicea și mama. Dacă sora mea ar muri, s-ar întoarce oare împușcăturile? Și s-ar termina foametea? Nu știu. Multe nu știu. Am avut un tată? Unde s-o fi dus? De ce furnicile sunt gustoase, iar păduchii nu? Unde-au dispărut vacile și caprele? Ce gust are untul? De ce seva de mesteacăn mustește pe trunchi numai primăvara, iar vara lemnul e uscat, nu poți să-l mesteci? Și ce sunt „colhozul” și „cotele”, de care oamenii se tem mai tare ca de moarte? (p. 273)
La deja al treilea roman, Guzel Iahina și-a obișnuit cititorii cu cărți bine documentate, personaje complex construite, narațiuni captivante, inspirate din evenimente petrecute în Rusia Sovietică. Pentru romanul cu care a debutat, Zuleiha deschide ochii (2015), scriitoarea se inspiră din relatările bunicii sale, exilată într-un gulag din Siberia, unde ajunge să petreacă șaisprezece ani. Cartea se bucură de un succes extraordinar – tradusă în peste douăzeci de limbi și recompensată cu numeroase premii naționale și internaționale. La trei ani după acest debut plin de succes, Iahina revine cu Copiii de pe Volga (2018), unde ne introduce în lumea coloniilor germane de pe Volga, descrisă de scritoarea însăși ca fiind o lume „vibrantă, aparte, plină de viață (…), creată cândva de oamenii veniți din altă țară și pierdută astăzi în negura timpului” (apud ediția Humanitas, coperta IV). Cel mai recent roman, Trenul spre Samarkand (2021), are în prim plan anul 1923 și foametea dureroasă, absolută, mortală care face ravagii în anii aceia, într-o Uniune Sovietică aflată la început de drum și îngenuncheată de un lung și sângeros război civil ce se întinsese din 1917 până în 1922. Învingători din această luptă împotriva monarhiștilor contrarevoluționari ies bolșevicii (Partidul Comunist) și forțele armate organizate de aceștia (Armata Roșie). Ca o consecință a acestor evenimente, comunismul este impus în toate regiunile care mai înainte aparținuseră Imperiului Rus. Prin obiectivul fotografic al unui scenarist atent la detalii și ajutată de penița pricepută de jurnalist și scriitor, Iahina reușește să resusciteze ororile unui timp trecut, dezvăluindu-ne de fiecare dată povești despre neputință, supraviețuire, crimă, foamete, destrămare și devastare și surprinzând cu acuratețe tragedii colective, destinul crud al unor comunități etnice diverse, toți și toate victime definitive ale unor evenimente istorice menite parcă să spulbere visuri, să zădărnicească orice licăr de speranță, orice dorință ascunsă în miile de suflete chinuite și aspru lovite de soartă.
Peste tot, tablouri dureros de asemănătoare: case pustii, oameni adunați într-una singură. Slăbiciunea sau umflarea urâtă a trupurilor, supunerea și apatia din priviri. În ceaunele care se răceau – pietre, pământ și iarbă putrezită. Câmpuri fără semănături. Grajduri fără animale. Hambare fără alimente. Dispensare în care nu se trata nimeni. Școli în care nu învăța nimeni. (p. 158)
Călătoria cu trenul botezat „Ghirlanda” spre Samarkand, o destinație ce ni se înfățișează ca un fel de pământul făgăduinței, ne poartă prin teritorii rușești devastate de politica aspră a rechiziționărilor care au atras după sine moartea a milioane de oameni și devastarea unor comunități numeroase. Adulți dipăruți în război ori uciși de tifos, holeră sau foamete lasă în urma lor mii de copii fără adăpost, care ajung să flămânzească pe unde apucă, iar unii, cu puțin noroc, sunt primiți în orfelinatele oricum supraaglomerate. După personajele masculine, Ignatov și Bach, din romanele precedente, acest nou roman ni-l aduce în prim plan pe Deev, în rolul combatantului forțelor civile de tineret, însărcinat să transporte cinci sute de copii culeși de prin orfelinate și adăposturi, pe o distanță de patru mii de verste, cu un tren sanitar, din Kazan până în Samarkand. Eșalonul avea să călătorească șase săptămâni în loc de două, câte se preconizaseră la plecare, „mai întâi spre vest, prin pădurile Povolgiei, până la Arzamas. Apoi spre sud și est, până la Marea Aral. Apoi din nou spre sud: prin deșertul Kîzîl-Kuma și Stepa Foamei, până în Tașkent. De acolo înapoi spre vest pe lângă lanțurile muntoase Cimgan și Zarafșan, până la Samarkand.” (p. 77).
În această călătorie nelipsită de peripeții, greutăți și sacrificii, lui Deev aveau să i se alăture Comisarul Belaia, de la Comisia pentru copii, felcerul Bug, care avea să preia infirmeria, bucătarul Memelea și unsprezece surori sociale sau, mai degrabă, „lucrătoare”, cu experiențe de muncă diferite, printre care o fostă cameristă, o soție de funcționar, o văduvă de preot, o croitoreasă ruinată, o țărancă bașkiră, o bibliotecară de țară, o specialistă în studiul peștilor (p. 43). Pentru acest grup de oameni pestriț, însărcinat cu supravegherea, îngrijirea și hrănirea a cinci sute de copii, drumul spre Samarkand se va dovedi o incursiune, înainte de toate, în lumea lăuntrică a ființei umane, măcinată de sentimente de vinovăție, de amintirea unui trecut care a săpat în sufletul fiecăruia brazde adânci. În căutarea unor orizonturi și a unor perspective mai bune, cinci sute de copii își vor găsi adăpostul în Samarkandul strugurilor dulci, după o serie de aventuri și situații la limită pentru care Deev găsește de fiecare dată o soluție.
În această călătorie de o lună și jumătate, în care fiecare parcă încearcă să se salveze pe sine, trei destine se ciocnesc și se suprapun prin tragismul poveștilor de viață trăite: un bărbat, o femeie și un copil – Deev, Belaia și Zagreika. Trei portrete minuțios construite care fac din Trenul spre Samarkand o poveste despre solidaritate și sacrificiu, dar, mai ales, o poveste despre supraviețuire. Despre supraviețuirea unui bărbat după ce a cunoscut păcatul sub mai multe forme. Despre supraviețuirea unei femei care, după toate câte văzuse în numeroasele sale expediții, ajunsese să stăpânească „știința de a întoarce pagina – capacitatea de a trece de la o etapă a vieții la alta, fără a încerca vreo îndoiala sau suferință” (p. 138). În fine, despre supraviețuirea unui copil, pierdut pentru multă vreme într-o lume fără oameni și condamnat la întuneric pentru totdeauna de primul om care i-a ieșit în cale după o lungă așteptare.
Sursă foto: urban.ro