Alina ROINIȚĂ
Dacă ar fi să fac un top al cărților citite în acest an, de departe cartea lui Isaiah Berlin, Lemnul strâmb al omenirii. Capitole din istoria ideilor, în traducerea lui Andrei Costea, este cea mai bună carte citită. Cea mai bună însemnând aici cea mai complexă, utilă, deschizătoare de idei, revelatoare, bine structurată. Cartea cuprinde o serie de eseuri, prin care se explică legăturile dintre evenimentele majore ale omenirii și prezentul secolului XX, pe baza unei relații de tip cauză-efect.
Cartea lui Isaiah Berlin este fascinantă și dintr-un alt punct de vedere, anume prin faptul că își păstrează actualitatea și viabilitatea în orice moment al omenirii. Nu vorbim aici doar despre prezentul secolului XX, ci despre faptul că ne putem raporta cu maximă acuratețe la ideile lui I. Berlin în secolul al XXI-lea, așa cum vom putea face asta și câteva secole mai târziu.
În eseurile cuprinse în această carte, gândirea filozofică – și politică – abordează câteva dintre temele majore ale istoriei și filozofiei, anume tipurile de libertate, urmărirea idealului, rădăcinile culturilor etc. Toate aceste subiecte își găsesc explicații cuprinzătoare în istoria omenirii, prin tocmai evidențierea contradicției caracterului uman, așa cum apare metaforic la Immanuel Kant, „lemnul strâmb al omenirii”, dat fiind că „valorile pot intra lesne în conflict și în sânul aceluiași individ”.
Isaiah Berlin, născut în Uniunea Sovietică și mutat în Anglia încă de când era copil, este unul dintre cei mai revelatori și consecvenți filozofi și istorici ai ideilor – adept al pluralismului în mijlocul unui singur adevăr, idealul.
„Dacă speranța noastră e să înțelegem lumea adeseori violentă în care trăim (și nu ne putem aștepta să fim în stare să acționăm rațional în lume și asupra ei dacă nu încercăm să o înțelegem), nu ne putem limita atenția doar la marile forțe impersonale care acționează asupra noastră, fie ele naturale sau artificiale” (p. 28).
Una dintre ideile călăuzitoare ale lui Isaiah Berlin este că omul nu ar trebui să se limiteze la ceea ce cunoaște doar prin prisma unor motive care călăuzesc acțiunile umane, ci ar trebui să își conserve un simț critic care ar trebui să transcendă ceea ce știe. Iar dacă aceasta nu este posibil, e de datoria noastră, a tuturor, să ne folosim de tot ceea ce știm, să căutăm să îmbunătățim permanent și să ne creștem resursele intelectuale. Altfel, o să rămânem niște barbari necurioși de existența umană.
„Toți socoteau că esența ființei umane era că putea alege cum să trăiască: societățile puteau fi transformate în lumina unor idealuri adevărate în care să creadă cu destulă fervoare și dedicație” (p. 30)
În eseul Urmărirea idealului, se mizează mult pe îndoiala că omul ar putea ajunge vreodată să atingă cunoașterea perfectă. Indiferent de argumentare – fie că ne raportăm la factorii externi, fie la cei intrinseci ființei umane, omul nu doar că întâmpină prea multe obstacole în urmărirea acestui ideal, ci este imposibil în sine de atins ceva ce nu este nici cunoscut, nici statornic. „Calea cea bună de urmat”, așa cum îi spune autorul, diferă chiar în profunzime în fiecare individ, comunitate, societate – „unii au găsit-o în Biserici, alții în experiment, în viziunile mistice sau în calculul matematic”.
Modul în care autorul abordează problematica valorilor, fără a le dramatiza în vreun fel: curat, transparent, cu simț de răspundere – inclusiv prin recunoașterea schimbării perspectivei de la faptul că nu ar putea să existe vreun conflict între două scopuri adevărate la faptul că valorile supreme urmate de omenire acum și în trecut nu erau în mod necesar compatibile una cu alta – indică ceea ce așteptăm cu toții de la un gânditor: asumarea unei viziuni unitare, consecvente.
Nu trebuie să ne raportăm la societățile trecute cu mentalitatea de azi, așa cum nu trebuie să comparăm societăți și culturi contemporane diferite, întrucât este profund greșit să nu înțelegem că oamenii trăiesc în niște contexte care le modelează stilul de viață. Deși seamănă unii cu alții, deși există posibilitatea unor adevăruri comune, unui concept unitar de bine și rău înțeles într-o manieră similară, a multor păreri similare, rămâne clar că „valorile pot intra în conflict, de aceea civilizațiile sunt incompatibile”, chiar dacă vorbim și despre valorile pozitive.
„Putem salva oamenii de la foame, mizerie sau nedreptate, putem să-i scăpăm din sclavie sau captivitate, și putem să facem binele – toți oamenii au un simț elementar al binelui și al răului, indiferent de culturile din care provin, dar orice studiu al societății arată că fiecare soluție creează o nouă situație care dă naștere la propriile sale noi nevoi și probleme, la noi cerințe. Copiii au obținut acel ceva după care tânjeau părinții și bunicii lor – o libertate mai mare, o bunăstare materială mai mare, o societate mai dreaptă; dar vechile rele sunt uitate și copiii înfruntă acum noi probleme, pricinuite chiar de soluțiile celor vechi, și acestea, chiar dacă pot fi la rândul lor rezolvate, generează noi situații, și odată cu ele noi cerințe – și tot așa, pentru totdeauna, și impredictibil” (p. 42).
Nu este niciun preț prea mare pentru a urmări idealul, pentru a face omenirea fericită și armonioasă, dar cum este posibil acest lucru când unii știu lucruri pe care alții nu le știu, cunosc și au credințe pe care alții nu le cunosc și nu le au. Urmărirea idealului rămâne un deziderat pentru mulți, chiar și pentru cei mai curați sau mai puțin curați cu inima, însă nu trebuie uitat că „din lemnul strâmb al omenirii nu a ieșit niciodată ceva drept”, așa cum a afirmat Kant. Așa că, în opinia lui I. Berlin, căutarea perfecțiunii e, mai degrabă, „calea spre dezumanizare”.
Într-un alt eseu, Declinul ideilor utopice în Occident, I. Berlin ne prezintă trăsăturile proprii ale societăților și culturilor, în lumina faptului că ele sunt incomensurabile, diferite, și așa trebuie să și rămână, întrucât „oamenii nu se creează singuri, se nasc într-un curent de tradiție – în primul rând, de limbă –, care le modelează gândurile și sentimentele, pe care nu îl pot schimba, de care nu se pot lepăda și care le formează viața interioară” (p. 71).
Rămâne de apreciat dacă progresul uman dă dreptul celor din societățile contemporane de a-i judeca pe cei de dinainte. În opinia lui I. Berlin, nu este întocmai corect să se facă astfel de evaluări, întrucât fiecare individ este rezultatul unui context diferit.
Referirile la Vico și Herder sunt dese în eseurile lui Isaiah Berlin, mai ales când vine vorba despre judecarea culturilor trecutului după etalonul civilizației noastre, invocând, cu excepțională pricepere, poate cele mai importante repulsii sau antipatii ale unor mari oameni ai ideilor față de alte culturi, de religie, aici menționând pe Gibbon, Hume, Macaulay, Russel, Voltaire etc. În Unitatea Europei și vicisitudinile ei, se descriu cel mai cuprinzător măcelurile nemiloase ale secolulului XX, idei politice care au dus la dezastre umanitare, suferințele europene, pașii inegali în care merge omenirea, noțiunile comune care unesc culturile, valorile care-s din ce în ce mai mult căutate la cei dinaintea noastră, mai ales atunci când omenirea se află într-un moment de suferință, în război. Invocarea lui Marx – pentru schimbările sociale, optimiștii și scepticii secolului, capătă, de asemenea, nuanțe profunde.
Totodată, și din eseul dedicat lui Joseph de Maistre și originile fascismului, prin faptul că „nicio constituție nu este rezultatul unei dezbateri”, se poate evidenția că individul poate trăi și trăiește urmându-și propria voință în societate, însă aceasta nu are cum și nu trebuie să-i fie vreodată ideal.
Lemnul strâmb al omenirii. Capitole din istoria ideilor a lui Isaiah Berlin este o carte de căpătâi pentru oricine. Este un volum de eseuri care va lămuri multe dintre neliniștile umane, care va da sens și va explica nu doar fenomenele societăților de atunci și acum, ci și contradicția caracterului omului – care trebuie tratată și comunicată onest.
Cartea poate fi comandată aici: Libris