„Lucrarea artistică ară un pic sufletul omului” – Eugen Cadaru, testimonial

Consemnat de Alina ROINIȚĂ

La aproximativ un an de la lansarea romanului Cișmigienii, Eugen Cadaru ne face câteva mărturisiri atât despre carte, cât și despre o posibilă continuare a sa. Mărturisiri, de fapt, despre sine: om, scriitor, un căutător pasionat al spiritului, dincolo de litera care ucide. Cuvinte despre lume, despre valori, despre neliniști camuflate sau vădite, despre căutări aici și acum, dar și mai departe. Poate literatura să răspundă nevoilor interioare/spirituale ale cititorului, dar, mai ales, ale autorului? Ce resurse interioare se risipesc sau se adună pentru a crea? Care este rostul continuării unui roman, nu din perspectiva cititorului, ci a autorului? Și cum pe cărările romanului Cișmigienii se ivesc răscruci, linkuri am spune, folosind un cuvânt la modă, gândurile autorului reprezintă un îndemn: la sinceritate, la (auto)descoperire, la infinite posibilități de a înțelege și de a decupa oameni și chipuri. Citind romanul lui Eugen Cadaru (și, sperăm noi, continuarea lui), omul devine cu adevărat „aproapele” pe care, de multe ori, cu toții, îl ignorăm.

Într-un film documentar dedicat vieții sale, Stephen Spielberg spunea că filmele sale sunt o exorcizare a propriilor săi demoni interiori, un mod de a evita să meargă la psihiatru. În mod cert, acest resort nu poate fi valabil pentru toți creativii dar, în tot cazul, redus la esență, orice act artistic reprezintă exhibarea unei viziuni asupra lumii înconjurătoare, un mod prin care artistul iese din sine însuși și împărtășește cu ceilalți propria sa perspectivă. Iar când acea perspectivă rezonează cu ceea ce simt și percep alți oameni, opera respectivă devine relevantă, devine asemenea unei sinteze care arată lumea și o esențializează în același timp. Orice lucrare artistică răspunde unei nevoi interioare a celui care o generează și are un efect asupra celor care o „consumă”, însă, cu toate astea, probabil că nu ar trebui să avem așteptări exagerate cu privire la un eventual efect de catharsis pe care l-ar putea provoca. Omul se desprinde greu din capcana propriului ego și de aceea nu cred că vreo operă în sine poate genera acest salt. Mai degrabă cred că o lucrare artistică pregătește terenul, îi deschide un pic ochii, ară un pic sufletul omului pentru a-l pregăti să primească sămânța schimbării atunci când aceasta îi este livrată de viață prin intermediul unor emoții care, cel mai adesea, decurg din experiențele dificile prin care trece. Este un adevăr un pic trist, din păcate, acela că omul nu se schimbă în bine ca urmare a unui discurs despre bine și frumos, ci doar atunci când simte pe propria sa piele efectele celor mai puțin bune. Dar opera artistică îl poate pregăti să înțeleagă rostul acestor experiențe atunci când se ivesc. Este ca o punere în temă pentru lecția vieții care îi va fi servită la un moment dat.

Și lecția aceasta nu întârzie niciodată prea mult.

Cu toții experimentăm tot felul de contradicții care survin din frecușul cu lumea exterioară, tot felul zbuciumări și nemulțumiri. Există o teorie foarte interesantă potrivit căreia universul pe care fiecare om îl experimentează, detaliile lumii înconjurătoare sunt doar o reflexie a stării interioare a acelei persoane. O oglindă a sufletului său, dacă vreți, în care fiecare om își poate vedea propria lumină și propriile căderi. Asta ar explica multe dintre meandrele ciudate pe care le capătă viața fiecărui individ. Dacă această teorie este corectă, viața pe care fiecare dintre noi o experimentează ar putea fi doar o lecție continuă care ne este oferită pentru a ne vedea cu adevărat pe noi înșine și a corecta ceea ce este mai puțin bun în interiorul nostru. Și, cumva, această perspectivă are și destulă logică practică: de ce ar parcurge cineva o viață formată în cea mai mare parte din insuficiențe de toate felurile (oameni, contexte etc.) dacă nu există un rost bun al acestei experiențe? Ar fi complet absurd să nu existe un follow-up, ar fi de neînțeles ca toată această energie teribilă care constituie mintea și sufletul uman, precum și toată învățătura pe care fiecare o capătă de-a lungul unei vieți plină de provocări de toate felurile să se piardă ca un abur, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Chiar și fizica ne învață că nimic nu se pierde, ci totul se transformă. În ceva mai bun, să sperăm, aș adăuga eu. De multe ori, ne declarăm credincioși, dar preferăm să nu prea aplicăm în viața cotidiană învățăturile despre bunătate, milostenie, smerenie, blândețe, curaj. Sau, alteori, nu ne pasă defel de aceste învățături. La cum arată lumea de astăzi, fracturată între oameni care par a jura strâmb și alții care nici nu concep să jure în vreun fel, asumându-și astfel o libertate morală dincolo de orice reper, este greu de spus încotro ar putea merge lucrurile. Nu mai puțin, însă, din fericire, există și oameni, cu opțiuni filozofice dintre cele mai diverse, care fac eforturi pentru ca cele din jur să se mențină în limite acceptabile. Și, se spune că, datorită acestora, lumea continuă să ființeze. De aceea, probabil că trebuie să ne mențin optimismul robust și să sperăm că, dincolo de toată agitația și turbulențele pe care le vedem pretutindeni, un sens bun există la capătul acestora. La urma urmei, cele mai multe dintre doctrinele spirituale care au marcat omenirea în ultimii șase mii de ani par a avea un cel mai mic numitor comun, o idee fundamentală care se regăsește în cele mai multe dintre ele: aceea că viața funcționează după legea rezonanței,  ce dai (conștient sau nu), aia primești (mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta). Și probabil că asta este lecția pe care o avem cu toții de învățat. Și, dacă privim așa, atunci toată această călătorie exploratorie pe care o numim viață are sens, în final.

Cele de mai sus constituie probabil supratema oricărui demers artistic, fiecare lucrare extinzând aceste idei în infinite nuanțe și variabile. Este o explorare care nu se termină niciodată și care întotdeauna poate duce spre surprize neașteptate. Un univers, odată creat, probabil că merită cercetat în toate dimensiunile sale.

Dacă ne referim la „Cișmigienii”, ceea e mă interesează foarte mult în continuarea poveștii este modul în care subconștientul nostru profund, fondul mitologic și folcloric au generat o identitate și o istorie care, chiar și într-o perspectivă alternativă, ne reflectă așa cum suntem. Știe oare un popor cum este cu adevărat sau este mai degrabă purtătorul unor mitologii despre sine însuși bine întipărite în conștientul colectiv? De asemenea, mă interesează să întregesc și istoria personajelor principale pe fundalul acelei Românii postbelice democratice, cosmopolite, efervescente și pline de evenimente politice neprevăzute. Și voi continua, cel mai probabil explorarea acelei magii subtile a lumii prozaice, acea zonă de metafizică a realității în care mici miracole inexplicabile se pot întâmpla la tot pasul, în care sincronicitățile și visele cu sens, penumbrele și personajele bizare se intersectează spre a alcătui acea dimensiunea surrealistă a realității, pe care toți avem senzația că o percepem în anumite momente.

Din această perspectivă, Cișmigiul poate fi nu atât un loc, cât mai ales o stare de spirit, un mod de a fi în care zgomotul lumii încetează și în care, dacă ne lăsăm furați de bucuria contemplării a tot ceea ce este frumos de jur-împrejur, răspunsurile pot veni încet-încet, rând pe rând, toate.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.