de Beniamin B.
Recent, am încheiat o incursiune în unele teritorii ce au fost parte a Mesopotamiei, așa cum o descriu istoria și geografia de atunci și de acum. Macii sunt martorii tăcuți ai comunităților care se leagănă în bazinul geografic format de cei doi frați, Tigru și Eufrat. De la ieșirea din podișurile anatoliene și până la câteva sute de kilometri distanță, sunt atâția maci ca niciunde altundeva. Singuratici, ascunși între câteva pietre sau în grupuri de mii, toți își etalează roșul vibrant, accesibil doar privitorilor atenți. Spectacolul pe care îl oferă macii este unul autentic, departe de spectacolele pe care ni le oferă societatea contemporană. Deloc întâmplător, în călătoria mea, am fost însoțit de cartea Civilizația spectacolului, scrisă de Mario Vargas Llosa, care m-a și inspirat pe tot parcursul drumului meu, astfel încât am hotărât să mă opresc asupra câtorva idei punctuale ale cărții pe care o să le discut aici. Alcătuită din dizertații conceptuale și articole ale autorului apărute în diverse publicații, cartea prezintă într-o manieră sumbră semnificația, conținutul și rolul culturii în curentele consacrate din artă, literatură și științe. În același timp, poate fi resimțit dezacordul față de ceea ce filozofii, sociologii și antropologii contemporani pretind să înțeleagă prin cultura timpurilor actuale, anume (în traducerea lui Llosa) o „modalitate plăcută de petrecere a timpului […] ce cuprinde limba, credințele, obiceiurile, uneltele, tehnicile și, pe scurt, tot ceea ce în cadrul ei se practică, se evită, se respectă și se respinge” (p. 31).
Llosa critică principiile pe care se clădește așa-numita cultură actuală, menționând și că „diferența esențială dintre cultura din trecut și divertismentul de astăzi este că rezultatele acelei culturi îndepărtate aveau pretenția de a transcende timpului prezent, de a dura, de a viețui și de a fi de folos și generațiilor viitoare, în vreme ce produsele culturii de azi sunt fabricate ca să fie consumate pe loc și apoi să dispară, precum biscuiții sau popcornul” (p. 27). Discursul din Civilizația spectacolului tratează preponderent realizările și metehnele din Occident și din societățile aflate în sfera de influență a acestuia. Fiind în proximitatea culturii occidentale, Llosa este îndreptățit să delimiteze perioadele substanțiale de cele superficiale, iar criticile sale privind sursele de cultură actuale sunt validate chiar de citatul anterior. Religia, critica de artă, politica, erotismul sau jurnalismul sunt analizate prin prisma decadenței moravurilor și a degradării educației, autorul apreciind că este imposibilă o revenire spre originile culturii. Nu sunt uitate nici mijloacele moderne de comunicare care sunt puse sub lupa analizei și privite nu ca o sursă a degradării ethosului cultural occidental, ci ca un mijloc prin care acest fenomen se propagă.
Se poate observa, fără echivoc, o serie de mutații referitoare la criteriile care stabilesc ce este și ce nu este cultură. Așa cum Llosa argumentează, competența de a stabili ce este și ce nu este valoros s-a transferat tacit dinspre tabăra profesioniștilor culturii (generic numiți critici) înspre tabăra publicului larg. Orice persoană ce are veleități de artist, om cult, înțelept sau are cel puțin interesul de a deține o astfel de calitate se poate considera îndreptățit să acorde calificative și opinii pentru produsele culturale. Astfel, paradigma pe baza căreia se construiește actuala societate permite oricui să contribuie la patrimoniul creațiilor culturale moderne. Faptul nu este de condamnat, având în vedere starea aproape precară a artiștilor în lumea contemporană, dar, în aceste condiții, este greu de stabilit mecanismul de ierarhizare a valorilor în cultură. Demersul cultural ajunge să stârnească controverse, scandal, să explodeze în media și să învârtă în jurul ei sume mari de bani. Cu alte cuvinte, să facă rating.
În mod cert, există loc pentru creații artistice cu adevărat valoroase și care respectă tiparele clasice, consacrate sau reprezintă interpretări neconvenționale ale unor teme. Dilema este următoarea: cum de au reușit și reușesc tot mai mult creațiile artistice ce s-au dovedit adevărate escrocherii să ajungă până la cel mai înalt nivel în ierarhia de valori a culturii și, în unele subdomenii, să o inverseze, chiar și pentru puțin timp? Pentru descifrarea dilemei, Llosa propune conceptul Marelui Căscat, plictisul generat tocmai de modelul societăților în jurul căruia gravitează Occidentul de vreo 70 de ani. Extrapolând ultima treaptă a piramidei lui Maslow în spectrul cultural, acest Căscat trebuie să fie combătut cu stimuli intelectuali tot mai puternici. Or, literatura, arta și muzica de până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial nu mai sunt suficiente decât pentru un public restrâns. Așa poate fi explicată apariția unei societăți dornice de un permanent spectacol explicit sau impersonal, uneori lugubru. Din această sferă fac parte și artele, științele, educația, media ori politica. Or, acolo unde foarte mulți consideră că pot să creeze, cel puțin la fel de mulți se simt îndreptățiți să noteze și să decidă valoarea unei creații, ducând-o la rangul de operă și conferindu-i statutul de element al culturii, în baza unor criterii (aproape) arbitrare.
Spațiul cultural al Occidentului a trecut printr-o serie de conflicte armate aparent fără sfârșit, surprinzătoare fiind însăși trecerea spre o eră a păcii. Să fie oare lipsa conflictului armat o sursă primară pentru apariția spectacolului și a superficialității în cultură? Libertatea de exprimare în arte și literatură se află în centrul paradigmei propuse de liberalism, în sensul că este oferită consumatorului puterea de a decide cu privire la ce este cultură și ce nu. Transferând discuția asupra teritoriului Mesopotamiei, apreciez că spectacolul Occidentului de care vorbește Llosa nu și-a făcut apariția aici. Cam toate tentativele de a îmbina pacea cu progresul social și economic au eșuat în această zonă, unele fiind în vigoare mai bine de 30 de ani. Desigur, derapaje contemporane există, dar, luând la pas diverse orașe ori sate și circulând alături de localnici, se poate înțelege un atașament viu față de cultura ce îi ține alături de acele teritorii, cultură înglobată într-un patrimoniu redus în raport cu ce a creat Occidentul.
Pentru a se înțelege mai bine distincția pe care o observ între cultura occidentală, cea despre care discută Llosa, și cultura orientală, mărturisesc că am început să conștientizez aceste diferențe în timp ce mă aflam în Istanbul, un epicentru al culturii (așa cum probabil Thomas S. Eliot l-ar numi) și al distracției (în sensul indicat de Llosa) și mă îndreptam spre alte state din Orientul Mijlociu. Evident că rigoarea argumentării și acuratețea expunerilor lui Llosa sunt demne de apreciat, dar cunoașterea unor societăți care nu recunosc libertatea de exprimare conduce către un optimism mai ridicat referitor la viitorul culturii occidentale. La aproximativ o mie de kilometri distanță, macii își văd de spectacol, pregătindu-și reapariția de anul viitor, când, cel mai probabil, vor contempla un episod identic, plin de semnificații.
sursă foto: Beniamin B.