Alina PARTENIE
„Un copil, un profesor, un stilou și o carte pot schimba lumea!” este doar unul dintre îndemnurile puternice pe care lumea întreagă le-a primit de la Malala Yousafzai, într-o carte-mărturisire, dar plină de speranță, intitulată Eu sunt Malala. Povestea Malalei, cea mai tânără câștigătoare a Premiului Nobel pentru Pace, este una reală, iar mărturisirea continuă și în acest volum în care se adaugă și alte povești ale fetelor refugiate din lumea întreagă, dezrădăcinate, dar pline de curaj și de o perseverență care, adesea, poate schimba mentalități. Criza refugiaților din lumea actuală este prezentă în mass-media, toată lumea știe că există atunci când citește un ziar sau vede o știre la televizor, dar, de multe ori, refugiații sunt doar procente sau cifre de care, adesea, Occidentul, uneori prea încrezător în el, pare că se teme. O altă temă este a educației, a dreptului la educație pe care fiecare copil trebuie să îl primească pentru a schimba, astfel, lumea.
De această dată, cititorul are în față un colaj emoționant, dar plin de forță, fără o miză literară obligatorie, dar cu o miză umană atât de puternică! Malala este cea care creează scenariul și ne poartă în lumi necunoscute pentru cititorul occidental, comod, aflat în zone sigure, care nu trăiește cu spaima că va fi trebui să își părăsească țara atunci când nu se așteaptă, fără să știe încotro. Ne poartă, astfel, prin Valea Swat din Pakistan, locul unde a fost împușcată pentru că mergea la școală, dar din care, în chip tainic, își amintește despre „păduri de pini și munți cu coama de zăpadă”, de „susurul râului” sau „de liniștea pământului”, iar fiecare mărturisire conduce cititorul în alte Văi ale Plângerii din lumea contemporană (Yemen, Siria, Irak, Columbia, Guatemala, Congo, Myanmar, Uganda etc.). Sunt locuri pe care abia le intuim pe hartă, „exotice” le-am spune, dar în care oamenii își trăiesc dramele, suferințele, dar și speranțele. Una dintre drame este cea dezrădăcinării forțate de locuri, de oameni, de sine, spre căutarea unui alt Tărâm al Făgăduinței. Poveștile sunt copleșitoare prin onestitatea lor, prin fiecare cuvânt care ascunde alte trăiri, încât, permanent, cititorul, poate să se scufunde, la rându-i, în alte Văi ale Plângerii, iar multe dintre episoade te fac, vrând-nevrând, să te gândești mai bine la toate valorile umane. Pacea este una dintre ele, cea mai importantă, poate.
Astfel, Malala, Zaynab, Sabreen, Muzoon, Najla, Maria, Analisa, Marie-Claire, Ajida și Farah devin voci ale păcii (din peste 68,5 milioane de oameni refugiați în prezent), dar și ale unei dorințe de schimbare și de a ajuta și pe ceilalți, rămași acolo, chiar dacă țările din care au plecat (fără să fie o alegere) nu le primesc nici măcar bunăvoința de a ajuta. „Acasă” devine un permanent du-te-vino: deși pentru mulți dintre refugiați țările în care au ajuns au devenit locuri ale stabilității (întemeindu-și familii sau finalizându-și studiile), nu pot uita nici ceea ce au lăsat în urmă, iar traumele devin vindecătoare (pentru ele, dar și pentru lumea întreagă): „atunci când visez la acasă, visez la fructe de mango. Visez la pace. Și nimeni nu îmi poate lua asta” (p. 140).
Ce poate schimba cu adevărat destinul potagonistelor, dar și soarta lumii? Unul dintre răspunsuri ar fi educația. Fetele refugiate ale căror povești se întrepătrund de-a lungul acestei cărți-document găsesc salvarea în educație, în continuarea ei, iar fiecare om are (dreptul la) un vis pe care și-l poate, astfel, îndeplini. Mesajul întrezărit în aceste pagini este că educația poate schimba lumea (este una dintre cauzele cele mai importante în care este implicată Malala).
La final, ne putem întreba cui îi este adresată această carte, care a fost miza ei și dacă are un scop pentru fiecare în parte. Suntem dezrădăcinate: călătoria mea și poveștile altor fete refugiate din toată lumea este o carte adresată tuturor, în călătoria continuă de a găsi umanitatea din fiecare și din toți laolaltă. Când vei citi ultima pagina și vei trece în diagonală peste imaginile de la final, parcă nu te mai grăbești, deschizi fereastra și privești seninul cerului și copiii ce se joacă veseli pe stradă. Atunci te simți recunoscător pentru că ești liber, „că ai rădăcini”, iar când te vei simți copleșit (de lipsuri sau de frică) ai putea să revii la aceste mărturisiri pline de speranță. Așa vei găsi curajul de a acționa, dar și de a promova valori ca pacea, libertatea, curajul, educația, valori care ar trebui să ne unească pe toți, într-un acasă al lumii întregi.
Cartea poate fi comandată aici: Libris