Marcarea unei existențe în mijlocul maturității

Alina ROINIȚĂ

Ana Maria Sandu, 2021, Hortensia Papadat-Bengescu. Străina, Polirom, Iași, 194 p.

O biografie sau o viață de om. O biografie romanțată sau o viață de om literaturizată.

Într-un interviu pe Bookhub, Ana-Maria Sandu a spus că timp de un an de zile, cât a scris la această biografie romanțată, a avut senzația că a trăit cu Hortensia în casă. M-am gândit mult la această afirmație, întrucât seamănă mult cu momentul în care prinzi o lectură bună pe care o proiectezi și în care te cufunzi cu totul, astfel încât lumea textului este trăită aidoma, la nivel emoțional cel puțin, multe dintre teoriile receptării acoperind această observație din perspective multiple. În acest sens, senzațiile și emoțiile construite textual sunt preluate de cititor și trăite într-una dintre acele lumi posibile ale realității.

Revenind la carte, „Hortensia Papadat-Bengescu. Străina”, scrisă de Ana Maria Sandu, este o altă biografie romanțată, apărută la editura Polirom, care o are în centru, desigur, pe Hortensia Papadat-Bengescu. Cartea este alcătuită din două părți simetrice, prima numindu-se „E.L.”, iar a doua „EA”. Atât în prima, cât și în cea de-a doua parte, descrierea vieții personale interferează cu descrierea celei literare.

Eugen Lovinescu, destinatarul ideal al gândurilor sale

E.L. – această primă parte a cărții ne-o prezintă pe Hortensia Papadat-Bengescu prin ochii lui Eugen Lovinescu, într-un mod subtil, ca fiind o femeie „prea cerebrală”, matură, delicată, sensibilă, care, la invitația lui Eugen Lovinescu de a scrie la cenaclul său, a simțit că dacă avea să-și publice textele însemna că „trebuie să-și arate sufletul unui public” (p. 19). Cu mult tact, Ana-Maria Sandu surprinde astfel de momente-cheie în construcția personajului său și, mai ales, în relația dintre Hortensia și Eugen L. Fără studii universitare – în special, din cauza părinților săi, care nu au lăsat-o să-și urmeze visul de a merge să studieze la Paris –, măritată la 20 de ani, cu cinci copii și cu o puternică dorință de a scrie, cam astfel ne este înfățișată Hortensia, căreia i-a fost descoperit acest balet literar prin scrisorile pe care a început să le scrie și care erau „literatură pură”, așa cum le numește însuși Eugen Lovinescu.

În tot acest context al maturității, plăcerea Hortensiei pentru scris și pentru lectură constituie hrănirea zilnică a sufletului, astfel încât deseori ea renunța la o rochie pentru o revistă străină sau pentru o carte nouă. Totodată, această maturizare emoțională își găsește ancora în literatură și ca o formă de exprimare și de libertate, înlocuind suferința produsă de faptul că partenerul ei de viață, Nicolae, nu i-a înțeles niciodată cu adevărat trăirile și dedesubturile. Astfel, Hortensia a devenit omul care deseori se închidea în el însuși și care trăia și contempla senzațiile și emoțiile ce o încercau, în timp ce Eugen Lovinescu devenise, dintr-un străin, destinatarul ideal al gândurilor sale (p. 29). Această strunire a lumii căreia Hortensia a început să-i dea viață (p. 75) este prezentată cu atâta subtilitate de către autoare, multe dintre momentele descrise fiind aproape îmbibate de emoții. Printre toate acestea, își fac loc și pasajele referitoare la contextul social, despre viața din timpul și de după război, despre prieteniile și antipatiile dintre scriitori, despre lecturile publice și cenaclurile literare etc.

Momentul de trecere spre o altă perspectivă asupra vieții Hortensiei îl reprezintă decesul lui Eugen Lovinescu, cu care se și încheie partea întâi a cărții.

Dramatismul vremurilor și fragilitatea ființei

Maturitatea cu care Hortensia „le dădea corpurilor lor o anumită stabilitate” din prima parte este văzută în partea a doua prin intermediul unui corp fragil, care începe să-și arate limitele. În această degradarea a corpului din ce în ce mai vizibilă și cu acceptarea faptului că, într-un final, ce trăise era bun trăit, Hortensia și-a găsit aliatul în înțelepciunea acumulată, care avea să-i folosească la crearea unor noi ființe de hârtie, cărora continua să le dea viață (p. 82). Mai mult, pierderea independenței de mișcare a lui Nicolae, după o căzătură puternică, o aduce pe Hortensia într-un moment al disperării, care își găsește plasele de siguranță în scris și printre cărți, unde se putea baricada indiferent de anotimp ori de dramatismul vremurilor (p. 118). De altfel, premiile ce avea să-i vină îi mai aduc raze de bucurie și entuziasm printre atâtea beteșuguri ai ultimilor ani din viață ai Hortensiei Papadat-Bengescu. Această ultimă parte a cărții este construită într-o notă mult mai sensibilă – sau poate este doar percepută așa – și mult mai apăsătoare, dat fiind că nici trupul, nici mintea nu își mai găsesc stabilitatea de odinioară.

„Hortensia Papadat-Bengescu. Străina” este o biografie romanțată care pornește dintr-un moment al maturității Hortensiei, care își descoperă tainele scrisului, destinatarul și trăirile puternice într-un context mai puțin fericit. O viață de om literaturizată într-o notă estetică extraordinară, prin delicatețe, empatie, tristețe și zbucium.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.