de Alina PARTENIE
Civilizația spectacolului scrisă de Mario Vargas Llosa, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 2010, reprezintă un răspuns la nelămurirea și deriva societății contemporane cu privire la cauzele care au condus către aparenta degradare a civilizației actuale. O lume pe dos, o lume a saltimbancilor, a facilității, a ușurinței și a superficialității: toate acestea se reflectă în această nouă „civilizație a spectacolului”. Volumul lui Mario Vargas Llosa, apărut în cadrul colecției 12 cărți despre lumea în care trăim, în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari, reprezintă o reeditare a traducerii de anul trecut a cărții apărute în limba spaniolă în 2012.
Volumul pornește de la „Metamorfozele unui cuvânt” oferind diferite puncte-cheie ale definirii culturii, oprindu-se asupra perspectivei lui T. S. Eliot, George Steiner, Guy Debord și Frédéric Martel, într-un demers cronologic care arată transformările care au condus către ideea conform căreia „postmodernitatea a distrus mitul care spunea că umanitatea umanizează” (p. 28). Cartea este structurată în șase părți care urmăresc o perspectivă cronologică asupra „metamorfozelor unui cuvânt” înainte ca Mario Vargas Llosa să își sustină propriul discurs despre cultură. Ideile sale referitoare la civilizația spectacolului sunt susținute în ultimele patru părți care vizează raportul dintre cultură și libertate, erotism, politică sau religie. Fiecare capitol este completat de câte un articol polemic preluat din cotidianul spaniol El Païs.
În lumea actuală, cultura devine marginală, existând tot felul de pseudoculturi: cultura tatuajelor, cultura marijuanei etc. Astfel, cultura în sens tradițional e pe cale să dispară, dar totuși există nenumărate dispute care încearcă să dea un răspuns întrebării „Ce este cultura?”. Mario Vargas Llosa pornește de la T. S. Eliot pentru care modelul ideal de structurare culturală are în vedere trei dimensiuni: individul, grupul, societatea și ajunge la Frédéric Martel pentru care „cultura înseamnă distracție, iar ceea ce nu e distractiv nu e cultură” (p. 28). Pentru T. S. Eliot și pentru George Steiner, cultura s-a născut în sânul religiei și tot de acolo a evoluat.
Un alt punct important este imaginea omului cult. George Steiner consideră că acesta trebuie să cunoască și domeniile științifice. Viziunea lui Llosa este contradictorie: această dorință de a ști totul reprezintă, pentru el, o altă utopie după modelul lui Pico della Mirandola care susținea că omul trebuie să cunoască toate științele. Dimpotrivă, insistă Llosa pe bună dreptate, cultura nu înseamnă numai cantitatea cunoștințelor, ci calitate și sensibilitate. În societatea actuală în care apare o diversitate a culturilor și pseudoculturilor nu ar mai exista oameni culți, fiecare individ putându-se considera cult prin raportare la o anumită cultură. La rândul lui, Guy Debord, în Societatea spectacolului (titlu la care face referire și volumul pe care îl propune Llosa), consideră cultura o realitate autonomă. În opinia lui, vizita unor muzee celebre nu mai este dovada unui act de cultură, ci de snobism. Deosebirea principală dintre cultura de ieri și cultura de azi constă în caracterul efemer. Acesta oferă o posibilă definire a civilizației spectacolului prin „civilizația unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul” (p. 29). Dintre cauzele apariției civilizației spectacolului ar putea fi enumerate bunăstarea de după război ori democratizarea culturii.
Cultura la îndemâna tuturor devine o cultură light care egalizează și uniformizează, astfel încât „o operă de Verdi, filozofia lui Kant, un concert Rolling Stones și un spectacol dat de Cirque du Soleil ajung echivalente” (p.31). Civilizația spectacolului se reflectă nu numai în produsele culturale, ci și în democratizarea criticii. Întrebarea pe care o ridică Llosa referitoare la critici este una retorică: „cine îi mai citește pe acești cavaleri care încearcă să pună cât de cât ordine ierarhică în jungla asta promiscuă?”. În societatea actuală, critica a fost înlocuită de publicitate. Aceeași tendință spre frivolitate, masificare și catastrofă se remarcă și în raportul pe care civilizația actuală îl stabilește cu jurnalismul. Un exemplu elocvent al civilizației spectacolului este cazul unui ziarist care a publicat zeci de interviuri inventate cu diferite personalități contemporane. Atunci când impostura a fost demascată, el nu a fost condamnat, ci a devenit mai cunoscut, fiind apreciat pentru ingeniozitatea sa.
În „Scurt discurs despre cultură”, Mario Vargas Llosa consideră că nu există evoluție în cultură, astfel încât Velasquez i se pare la fel de viu ca Picasso. Problema se pune în raportarea pe care receptorul o are la produsele culturale actuale. Alte probleme actuale pe care le ridică pe parcursul volumului său sunt raportul dintre identitate și libertate luând ca exemplu problema musulmanilor în Franța, transformarea erotismului, raportarea societăților actuale la religie și impactul politicii asupra culturii.
Scrisă într-o manieră actuală, clară și convingătoare, Civilizația spectacolului răspunde unor întrebări, dar ridică altele. Merită citită din timp în timp pentru o reamintire a traseului pe care cultura, asemenea societății, îl urmează. Pentru orice cititor interesat de civilizația actuală și nu numai, cartea este o lectură formativă, o privire altfel asupra lumii în care trăim, fără subiecte tabú și dincolo de orice prejudecată.