de Alina ROINIȚĂ
Una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată. Frumoase, în tot cuprinsul cuvântului. Nu cred că m-a mai mișcat o carte atât de mult, la fiecare nouă pagină, la fiecare nou capitol, la fiecare nouă mărturisire, așa cum a făcut-o autobiografia Papei Francisc: SPERĂ.
Publicată la începutul anului 2025, în Italia, și tradusă la Editura Polirom, în România, de curând, de către Emanuela Stoleriu, autobiografia Papei Francisc este o frescă a societății din toate timpurile. Scrisă într-o cheie personală, emoțională, deschisă, echilibrată, fermă, plină de strigăte și, totodată, de bucurie – autobiografia Papei Francisc ne redă ceea ce deseori pierdem: speranța.
Am citit cartea în mai puțin de 2 zile, cu multe pauze. Mi-am făcut zeci de semne și am evidențiat pasaje la care îmi propun să revin, pentru că rar ajungi să citești o carte care să-ți arate lumea în ansamblul ei, de la Est la Vest, de la Oceanul Indian la Arctic, cu frumusețea și ororile ei. Pentru că, da, cartea este și un strigăt pentru pace, de încetare a tuturor războaielor complet nebune, care aduc doar distrugere și neputință.
L-am urmărit sporadic pe Papa Francisc. Dar de impact a fost vizita sa în România, în 2019. Zeci de mii de credincioși și curioși s-au adunat pentru a saluta prezența sa, chiar și de la distanță. Aflat pe urmele Papei Ioan Paul al II-lea, vizita a fost marcată de o puternică simbolistică și un imens respect. Papa Francisc a vizitat toate provinciile României, adresându-se de mai multe ori românilor. Discursurile sale au fost echilibrate, dar ferme, abordând teme sensibile, precum libertatea religioasă sau ororile regimului comunist. Dar poate cel mai important rămâne faptul că a reușit să se adreseze tuturor, indiferent de confesiune sau limbă maternă.
Este fără de tăgadă faptul că Papa Francisc a avut și va avea în continuare un rol profund în societatea contemporană. Puterea sa va dăinui dincolo de viața aceasta, prin modul în care vom reuși să îi păstrăm memoria. Papa Francisc a fost o personalitate universală, însă nu atât prin poziția pe care a ocupat-o, ci prin ceea ce a reprezentat: o dovadă vie a umanității, a simplității și a puterii de a depăși periferiile existenței.
Cartea este structurată în 25 de capitole, fiecare dintre acestea vizând un moment din copilărie, din formarea ca adult, viața profesională ori de familie și, mai târziu, din momente ale Papalității, evocări din războaie, inclusiv prin ochii aproapelui, atrocități pe care le-a văzut sau le-a auzit din gurile victimelor: violuri, răpiri, victime ale războaielor, ale traficului de carne ori ale mutilării.
Totul se naște pentru a înflori. Sufletul meu a locuit prea mult printre cei care urăsc pacea. Nimeni nu se salvează singur. Singurul mod de a deveni pe deplin oameni. După chipul unui Dumnezeu care zâmbește.
Câteva dintre titlurile capitolelor, o alăturare de cuvinte care m-a fascinat.
SPERĂ – Autobiografia Papei Francisc debutează cu originile familiale și copilăria, pentru ca mai apoi să dedice spații însemnate unor evocări din viață. Printre persoanele amintite în volum se numără confrații săi de peste tot din lume, imigranții sau comunitatea mult îndrăgită din Buenos Aires. Sunt multe momente de rugăciune și serviciu divin, acestea fiind intercalate cu gânduri spre ceea ce este apreciat (și tratat a fi) periferia societății. Cartea reprezintă și o pledoarie împotriva războaielor.
Plecarea bunicilor piemontezi din Italia, la bordul unuia dintre vapoarele care au reușit să ajungă pe noul pământ al făgăduinței – Argentina, după ce multe altele s-au scufundat în aceleași încercări, marchează începutul volumului. Spre deosebire de prezent, vapoarele cu emigranți circulau atunci într-un sens geografic opus, dinspre Europa. Au rămas comune, însă, tragediile provocate de scufundarea vaselor și temerile oamenilor care încercau să fugă de război, chiar și cu prețul de a numi „acasă” niște teritorii necunoscute.
Cu un bun spirit de observație sunt prezentate comunitățile de imigranți pe aceste pământuri străine sud-americane – mai ales în încercarea lor de organizare în plan cultural, spiritual, pe care Papa Francisc o consideră foarte importantă, fiindcă enculturația stă la baza unei comunități sănătoase. Așa au crescut aceste comunități de imigranți – prin cultură, sprijin și înțelegere, indiferent de culoare, naționalitate sau statut social.
Parcursul cărții este marcat de câteva momente-cheie care rămân adevărate pietre de temelie: decizia de a urma calea teologică – o alegere la care bunicii paterni și tatăl său au fost profund conectați –, influența mediului intercultural al cartierului asupra vieții sale, cu imigranți din multe părți ale lumii, fermitatea părinților în educația sa și impactul cinematografiei și al muzicii, componente esențiale ale culturii și puncte de reflecție importante în viața de zi cu zi.
Dumnezeu mi-a dat multe ocazii de a face bine și nu știu dacă l-am făcut mereu.
Dar, dincolo de toate, cultura umanității străbate întreaga autobiografie a Papei Francisc. Poveștile despre familie – jocurile dintre frați, relațiile cu părinții și conflictele din sânul familiei extinse – dezvăluie un om empatic și extraordinar de echilibrat. Și Papa Francisc a greșit. Și Papa Francisc a fost om. Și Papa Francisc a recunoscut deschis toate aceste momente, povestind cum a purtat povara acestor greșeli mulți ani până la împăcare.
Veșnicul Papa Francisc – îndrăgostit de poezie, umor, fotbal și pace
Cum era Jorge Mario Bergoglio înainte de a deveni Papă? Un tânăr veșnic îndrăgostit de muzică, poezie și fotbal, dedicat cu pasiune îngrijirii bolnavilor și săracilor, celor de la periferia comunității, un tânăr care se remarca prin simplitate și empatie. Poate de aceea, cartea reprezintă și o chemare către umanitate prin îmbrățișarea celor săraci și cunoașterea directă a locurilor unde aceștia trăiesc, pentru a avea o percepție cât mai aproape de realitatea lor, fiindcă în absența acestui contact riscăm să devenim niște ideologi abstracți. Pentru el, slujirea săracilor, a bolnavilor și a muncitorilor nu este doar o opțiune, ci o necesitate.
Nu a fost întotdeauna „de-al casei”, fapt pentru care în Argentina, colegii îl porecliseră „El Gringo” din cauza trăsăturilor sale mai puțin sud-americane, supranume ce-i sublinia caracterul deschis și umorul. Și tocmai experiențele sale în această lume, prin prisma lentilelor din copilărie, au readus în prim-planul cărții locurile familiare din Buenos Aires: cartierul plin de viață, multicultural, unde și-a dezvoltat preferința de a fi mereu printre oameni. În aceste pagini de început, ajungem să cunoaștem omul care a învățat de timpuriu că dialogul și apropierea față de semeni sunt temelii ale păcii.
Fotbalul – cel mai frumos joc din lume.
Și Papa Francisc a avut pasiuni, încă din copilărie. I-a plăcut să colecționeze timbre, însă, mai mult decât orice, evocarea momentelor de bucurie când juca fotbal reușește să aproprie, în mod natural, orice cititor. A fost un practicant și un suporter împătimit a ceea ce Papa considera a fi cel mai frumos joc din lume. În viziunea sa, jocul este o formă de exprimare a libertății. Prin trimiteri succesive la acesta, Papa Francisc a avut curajul emoționant de a vorbi de spre visurile, năzuințele și imaginația copiilor – subminate adesea de părinți.
Întotdeauna există o înțelepciune ascunsă în eșec.
Puterea înțelepciunii poate fi înțeleasă atât de diferit de fiecare dintre noi… Pentru Papa Francisc, înțelepciunea a constat în capacitatea de a înțelege pierderea: fără eșec nu am ajunge la mântuire, iar adevărata victorie constă în puterea de a te ridica după orice eșec, de a nu rămâne căzut. A rămâne în lamentare înseamnă să-ți împietrești inima în resentimente și egoism.
A te salva doar pe tine, a te îngriji doar de tine, a te gândi doar la tine este refrenul omenirii care l-a răstignit pe Domnul (Luca 23,35-37)
Prin intermediul poveștilor cu prieteni sau cunoscuți, Papa Francisc a reușit să evoce numeroase flageluri sociale, precum cămătăria, drogurile, jocurile de noroc sau alte forme de exploatare. Cu blândețe, dar și mult forță, Papa Francisc îndeamnă la acțiune și face apel la curajul de a vorbi și de a interveni. De a nu rămâne indiferenți. Fiindcă, în viziunea Papei Francisc, indiferența este o armă mult mai puternică decât orice bombă atomică. De aceea, condamnă milioanele de morți pe care indiferența le-a provocat de-a lungul timpului, considerând-o o atitudine anticreștină și autodistructivă.
Am nevoie să-mi trăiesc viața împreună cu ceilalți. Nici măcar un Papă nu se salvează singur.
Convivialitatea este, de fapt, vocația creștinismului – puterea de a viețui alături de semeni, de a mânca, de a lucra și de a te ruga împreună. Despre acest împreună se poate citi foarte mult în autobiografia Papei Francisc. Fiindcă, așa cum zice el, comunitatea dă sens vieții creștine.
În prezent, în lume sunt în desfășurare 59 de războaie: conflicte declarate între națiuni sau grupuri organizate, etnice, sociale.
Într-o societate profund marcată de război, indiferent de continent, nu este de mirare că cea mai mare parte din volum reprezintă o pledoarie pentru pace. Aceasta se bazează pe multiple pilde din istorie și prin evocări ale conflictelor catastrofale din trecut – precum Al Doilea Război Mondial sau Războiul din Vietnam. Sunt descrise vizitele sale în colțuri de lume devastate de războaie – Japonia (Nagasaki și Hiroshima), Sudan, Irak, Afganistan, Ucraina –, unde Papa Francisc se conturează ca un adevărat pelerin al păcii. Pentru fiecare dintre aceste locuri, el aduce în prim-plan victimele cele mai neajutorate ale războiului: bătrânii, femeile și copiii, cei care nu au cerut niciodată războiul.
Nu poți iubi cu arma în mână.
Istoria agitată a Argentinei din secolul XX i-a servit Papei Francisc drept un bun punct de plecare pentru a pleda și a se ruga pentru pace. Șirul aparent nesfârșit de regimuri autoritare, de dictaturi militare, l-au determinat să se implice activ în ajutorarea celor persecutați. Sunt amintiri care i-au marcat iremediabil conduita morală, fiind implicat ulterior în negocieri cu state aflate în război, chiar prin gesturi de smerenie absolută, precum cel de a îngenunchea în fața unor lideri politici și a le spăla picioarele. Papa Francisc rămâne un model de dialog și mediere, iar un exemplu elocvent se poate observa în eforturile sale diplomatice în războiul din Ucraina, unde, de la primele semne ale invaziei rusești, a oferit Vaticanul ca loc de negociere pentru cele două state – fără, însă, a obține un acord în acest sens. Cu fermitate, el condamnă războiul, considerându-l un măcel inutil care distruge și deconstruiește lumea bucată cu bucată, lăsând în urmă prea multe ruine.
Mă doare și îl simt în carnea mea.
Sămânța războiului reînvie cu o forță nemaivăzută iar și iar. Tocmai de aceea populismele și falsele promisiuni ale liderilor politici pot deveni periculoase: fiindcă inspiră la violență, intoleranță sau discriminare, iar lumea politică riscă să devină o iluzie manipulată de interese egoiste. Papa Francisc avertizează că doar cei care construiesc punți, nu ziduri, pot merge înainte; cine ridică ziduri își va afla, în cele din urmă, inima închisă între propriile blocuri de piatră.
În această necontenită pledoarie pentru pace, fermitatea și claritatea ideilor îi călăuzesc întregul discurs: Papa Francisc condamnă fără echivoc mentalitățile închise, izolaționismul, xenofobia și ura – și mai ales ura, pentru că aceasta ucide sufletul.
Promisiunile care se bazează pe frică, pe frica de celălalt înainte de toate, sunt predicile obișnuite ale populismelor și începutul dictatorilor și al războaielor. Fiindcă, pentru celălalt, celălalt ești tu.
Papa Francisc insistă că, în paralel cu întinerirea și dezvoltarea unor noi comunități, cultura și istoria trebuie să fie centrale și să nu fie uitate. Acestea au un rol esențial într-o creștere sănătoasă a comunităților, susținând cu tărie recuperarea memoriei transmise de bunici și străbunici, pentru a împiedica repetarea greșelilor din istorie.
Istoria ne demonstrează că, indiferent de epocă, omul este supus acelorași greșeli, acelorași forme de populism care tot reapar, uneori cu consecințe dramatice pentru popoare întregi. De aceea, mișcările sociale și politice de ieri trebuie să fie cunoscute de tineri, pentru a conștientiza pericolul unui suveranism închis și izolant, care astăzi tinde să se repete și devine din ce în ce mai prezent. Și pentru a ilustra acest argument, Papa Francisc ne reamintește tuturor rezultatul alegerilor federale germane din 1932–1933, care demonstrează întocmai cum pot apărea mișcările populiste, cum reprezentanții lor pot fi aleși în mod democratic și, poate cel mai important, cum se pot termina într-o beznă a minții și a sufletului.
Ajunge! Ajunge cu nebunia asta!
De altfel, Papa Francisc avertizează că în fiecare an sunt investite resurse enorme în războaie și în armamentul statelor – resurse care, altfel, ar putea rezolva numeroase probleme ale omenirii. Însă este mult mai ușor să te ascunzi în spatele armelor decât să găsești curajul reconcilierii, al împăcării. Îndemnul Papei Francisc la pace e un strigăt care te străpunge de-a dreptul. Salvarea se clădește doar prin viață, nu prin distrugere, nu prin război și nu prin ziduri.
Dacă noi, clericii, nu înțelegem ce înseamnă o femeie, ce este teologia unei femei, nu vom înțelege niciodată ce înseamnă Biserica.
Pe parcursul cărții, ca și în timpul vieții sale, Papa Francisc abordează fără rezerve subiecte considerate tabu în societate: promovează drepturile femeilor, își dorește ca vocea lor să fie tot mai auzită, respectiv autoritatea să fie recunoscută, pledând totodată pentru o încetare definitivă a mutilărilor de orice natură a corpurilor acestora. Susține că este o rușine împotriva căreia trebuie să luptăm continuu. De asemenea, atrage atenția asupra schimbărilor climatice și cere toleranță față de persoanele care caută iertarea, față de cele care solicită parteneriate civile, dar și față de atei și agnostici: „Dacă Dumnezeu ne acceptă pe toți, cine sunt eu să nu-i accept?”. De asemenea, critică teoriile conspirației – susținute de fascinația pentru ce nu înțelegem – și își exprimă sprijinul pentru știință ca ghid al evoluției umane, amintind cel mai recent rol al acesteia în gestionarea pandemiei.
Biserica trebuie să fie lider și păstor pentru oameni.
Un alt subiect important pe care îl abordează Papa Francisc în autobiografia sa este rolul Bisericii în societate – o instituție care are nevoie de creativitate, de deschidere către viziunile tinerilor și de o abordare cuprinzătoare. Duhul ne îndeamnă să mergem mereu înainte, nu să devenim „tineri bătrâni”. Astfel, Biserica trebuie să rămână deschisă provocărilor lumii contemporane și dialogului, pentru că o Biserică speriată este, în esență, o Biserică moartă.
Rolul social al Bisericii trebuie să rămână unul puternic, pentru a avea grijă de oameni, pentru a-i ajuta mereu să găsească căi noi de mers înainte. Viața în sine este o aventură, are o dinamică permanentă în care omul trebuie să se arunce, cum zice Papa Francisc, la care omul nu poate asista pur și simplu. De aceea, nu trebuie să rămânem surzi la nevoile săracilor, pentru că nici Dumnezeu nu a rămas surd în fața noastră. Și astfel, Papa Francisc militează pentru crearea unei noi mentalități care să pună pe primul loc viața tuturor, nu doar bunăstarea câtorva.
În continuarea apelului la deschidere și responsabilitate, Papa Francisc își îndreaptă atenția și asupra abuzurilor și nedreptăților comise în cadrul Bisericii creștine. El își asumă personal responsabilitatea pentru faptele reprobabile ale unor preoți și insistă că tăcerea nu este o opțiune: aceste cazuri trebuie investigate și tratate imediat, cu maximă seriozitate și fără a fi subestimate – fiindcă nu sunt deloc negociabile. În calitate de fost anchetator al unor astfel de situații, poziția sa publică fermă rămâne un exemplu rar întâlnit în rândul reprezentanților Bisericii. Nu de prea multe ori am văzut un reprezentant al Bisericii să aibă o poziție publică atât de articulată.
Realitatea se vede mai bine de la periferie decât de la centru.
Conceptul de periferie, și nu într-un mod paradoxal, ocupă un loc central în volumul Papei Francisc. Proximitatea celor de la margine ar trebui să ne îmbogățească pe toți, prin dezbateri și prin transformarea concretă a existenței. Cu câtă bunătate subliniază Papa Francisc ideea că toți oamenii – chiar și cei mai pătați – se pot schimba! Viața înseamnă progres, iar progresul implică schimbare și consolidare — o creștere continuă în adevărurile care ni se dezvăluie.
A-i lua pe ceilalți de mână, a-i însoți, a-i ajuta să discearnă: aceasta este sarcina noastră.
Singurul obstacol în a-i lua pe ceilalți de mână și a-i însoți este, de multe ori, mândria – acest sentiment de fală care otrăvește fraternitatea. A merge împreună este o responsabilitate a fiecăruia dintre noi, care ar trebui să dureze toată viața. Această călătorie se clădește întotdeauna pe o poziție de egalitate și respect reciproc, amintindu-ne că nimeni nu este mai presus de el sau de cel de lângă el.
Fiți siguri: realitatea cea mai profundă, cea mai fericită și cea mai frumoasă, pentru noi înșine, pentru cei pe care îi iubim, abia urmează să vină.
Poate un alt lucru care mi-a plăcut mult, printre multe alte pasaje, este felul în care Papa Francisc ironizează dramatismul părinților și al celor mai în vârstă față de generațiile tinere, pe care le consideră tot mai critice, mai fragile și responsabile de „sfârșitul lumii”. Cu un teribil simț al umorului, el observă că fiecare generație o vede pe următoarea tot mai rea, mai lipsită de principii, amintindu-ne că ne lamentăm mereu că „era mai bine când era mai rău”. Aceste ciocniri sunt, de fapt, răspunsul natural al omului la tot ceea ce e nou – adeseori perceput ca apocaliptic.
În pas cu lumea în care trăim.
Ce m-a frapat e că, fiind în pas cu ultimele progrese tehnologice și științifice, Papa Francisc a intervenit la summitul G7 din 2024 pe tema inteligenței artificiale, avertizând că nu putem rămâne simpli spectatori ai acestei revoluții, ci trebuie să o construim împreună. Și, în stilu-i caracteristic, a susținut că știința trebuie să însoțească tot omul, deci trebuie să-și lărgească dimensiunea socială.
Trebuie să fim umili și să lăsăm loc lui Dumnezeu – nu falselor noastre certitudini.
Tandrețea, iubirea, iertarea și speranța – acestea sunt adevăratele forțe ale omului; în ele zac întreaga ființă și ele au puterea de a transforma adâncul conștiinței. Și unde poți ajunge mai profund la om decât în adâncul conștiinței sale?
SPERĂ. Autobiografia Papei Francisc reprezintă o enciclopedie a problemelor sociale actuale, dar și a speranței, a bucuriei și a grijii pentru semeni. O enciclopedie a întâlnirii cu fiecare dintre noi. Este, totodată, un abecedar al bunătății, al omeniei și al speranței. Un manifest pentru zâmbet în fața greutăților, pentru umor în fața responsabilității, pentru copilărie în fața bătrâneții. Împreună, și nu în antiteză. Cu multă speranță, autobiografia de față rămâne una dintre marile repere pe care Papa Francisc ni le-a lăsat, o carte însoțită de îndemnul de a folosi cuvintele cu responsabilitate, de a râde și de a ne bucura, de a nu rămâne indiferenți – căci povara indiferenței ne va împietri inimile –, de a întinde mâna celor din jur, de a privi spre periferia societății și de a lua atitudine fermă împotriva oricărei amenințări la adresa firii umane, cultivând, totodată, toleranța.
Felicitări Editurii Polirom pentru o traducere atât de frumoasă și rapidă! Va bucura mulți oameni.