de Corina HAGIU
Cartea lui Radu Paraschivescu, Noi vorbim, nu gândim, reeditată în 2018, are ca scop atragerea atenției asupra exprimării în spațiul public românesc, însă cu o intenție umoristică vizavi de proasta exprimare. Titlul cărții face trimitere la una din lozincile muncitorilor IMGB, Noi muncim, nu gândim, veniți în Piața Universității, în 1990, pentru „a se răfui cu protestatarii din piață” (p. 15).
Radu Paraschivescu afirmă încă de la începutul cărții că unele personaje publice care exprimă anumite stiluri comportamentale sunt văzute ca modele, deși nu întotdeauna limbajul, stilul de viață sau logica le sunt valori: „uneori kitsch-ul și coșmarul au aceeași compoziție și folosesc aceleași ingrediente. Spun asta din cauză că mă surprind uneori în captivitatea unui junghi distopic. Ce ar fi, mă întreb în clipele acelea de disconfort intens, dacă lumea mea ar fi populată, de dimineață și până noaptea, doar de Maria Grapini, Fuego, Tony Poptămaș și Dan Puric? Cum aș putea supraviețui într-o asemenea companie? Și mai ales, cum aș putea evita smintirea?” (p.7). Lectura cărții provoacă amuzament, hohote de râs, dorința de a o reciti pentru noi sesiuni de râs etc.; cu toate acestea, mesajul transmis de către autor este substratul unei limbi vorbite greșit. Problema se amplifică în momentul în care aceste greșeli persistă în a fi folosite foarte des de persoane publice, cu rol de influență asupra auditorului și, în acest fel, ei chiar ajung a fi urmăriți și apreciați tocmai pentru greșelile făcute. Mai mult, situația devine obscură în momentul în care aceste erori sunt preluate și utilizate, voit sau nu, în limbajul cotidian.
O astfel de carte neliniară poate fi citită și recitită din ce punct se dorește, deoarece surprinde foarte bine incultura care domină societatea. Surpriza este că această incultură vine inclusiv de la persoanele care ne reprezintă interesele, pe plan politic de pildă, sau de la unele „vedete”, care sunt modele pentru mulți tineri. Radu Paraschivescu subliniază, cu mult tact, că „paginile acestea au fost gândite ca un insectar al proastei exprimări”, fiind menite să provoace râsul doar în primă instanță, altminteri, menirea cărții fiind de a produce îngrijorarea, din două motive: în primul rând, pentru că este dificil să discutăm despre o gândire coerentă în prezența unei exprimări neîngrijite și, în al doilea rând, pentru că majoritatea celor antologați sunt persoane publice, oameni care pot fi preluați ca modele de viață.
Pe scurt, autorul împarte cartea Noi vorbim, nu gândim în treisprezece teme aferente unor domenii diferite, precum afaceri, administrație, bacalaureat, cultură, școală, educație, religie, politică, muzică și texte muzicale, sănătate, turism etc. În întregime, cartea poate fi considerată o colecție de perle românești, aflată sub influența zodiei „lacebunului”: „La ce bun studiul? La ce bun cititul? La ce bune bibliotecile?” (Radu Paraschivescu).
Cu mult umor, autorul discută despre fiecare domeniu urmărind structuri lingvistice care circulă în mass-media, ca un mesaj pentru publicul larg. De exemplu, în primul domeniu investigat, cel economic, scriitorul îl citează pe Sorin Ovidiu Vântu: „Păi, munca noastră este să furăm statul, domnule! Noi, oamenii de afaceri, asta facem, încercăm să păcălim publicul”, și îl evaluează ca fiind un mesaj transmis elocvent care reprezintă societatea românească actuală. Mai departe, în domeniul politicii, Maria Grapini este amintită cu un text ambiguu, lipsit de lineriaritate și coerență: „Rămân în politică atât cât voi trăi. A fost un discurs al Papei de la Roma în care spunea că ei nu pot face politică, dar cei care nu fac politică, fac cea mai proastă politică, pentru că ceea ce știu să facă, inteligența, ideile nu și le pot pune în aplicare, stând la o parte și lăsând pe alții să facă politică proastă” (p.140). Nici domeniul artelor, situația nu este mai diferită, mai ales că este un domeniu într-o continuă mișcare, deoarece artiști vechi intră în desuetudine, în timp ce alții își fac apariția, astfel expresiile ajung să fie mereu altele. De departe, Fuego și Lora ocupă un loc important în categoria „perle românești”, iar Radu Paraschivescu oferă mai multe citate neinteligibile ale acestora. Fuego se află în deschiderea acestui domeniu cu „nu exagerez, dar cred că muzica-i despre frumos” (p. 123) și continuă cu „parte din tine simte cu toată inima sunetul popular al meleagurilor tainice ce-ți sunt leagăn” (p. 124) sau „pornesc deja de-acuma să colind Brașovul, cu inima încărcată de energia constănțenilor, din Dobrogea ce viscolește a virtute!” (p. 126). Firește, nu prea mai contează ideea cântărețului când a exprimat aceste idei, deoarece textelor le lipsește coerența și liniaritatea. Cât despre artista Lora, Radu Paraschivescu nu a omis gafele formulate într-o structură incorectă: „muzica mea spune că virgulă când n-ai pe nimeni ești singură și atunci vrei să ai pe cineva, ca să nu mai fii singură” (p. 127). În primul rând, scriitorul evidențiază structura „că virgulă când”, folosită adesea în vorbirea orală pentru a evita cacofonia, este greșită din punct de vedere gramatical și, în al doilea rând, fraza formulată de artistă este lipsită de sens și concordanță.
Domeniul, deja, celebru perle de la bacalaureat nu lipsește nici în această culegere de perle. Scriitorul afirmă, în argumentul cărții, că atitudinea de dispreț pentru școală a devenit ultrapermisivă, iar în loc de revoltă și indignare, „cetățeanul de pe stradă practică un soi de clemență cleioasă” (p. 11). De această dată, perlele aparțin elevilor care au susținut bacul și care au oferit idei și răspunsuri eronate cerințelor ale acestui examen. Scriitorul dedică șaisprezece pagini acestei categorii, iar printre exemple apar unele dintre cele mai comice în care sunt transmise nu doar informații greșite, însă și ușor ridicole: „Bacovia este de aceeași vârstă cu Eminescu și scriau în parcul uitat de lume” (p. 27), „dacă Arghezi scria o poezie, Ion Barbu scria alta diferită, ca să nu-i confunde lumea” (p. 27) etc. O altă perlă arată că un elev face o confuzie între Nichita Stănescu și luptătoarea Nikita, spunând că „o știu pe Nichita, nu știam că o cheamă și Stănescu… probabil că între cafteli mai scrie și poezii” (p. 28). Mai mult însă, în această categorie, sunt prezentate și erori ale unor explicații gramaticale și lingvistice, cum ar fi: „rolul virgulei în acest vers [Bine-ai venit, An Nou] se explică prin faptul că este o urare, iar de Anul Nou întotdeauna se ură”(p. 33) sau „virgula are aici un rol despărțitor, fiind singura care face ca versul să se înțeleagă așa cum a dorit autorul”(p. 33). Alte perle, demne de a fi notate (pentru a fi evitate) aparțin istoriei „Ștefan cle Mare a avut o soție cuminte, care stătea în palat și-l aștepta să vină de la lupte ca să pună masa” (p. 40) și geografiei „Ceahlăul este situat sus pe munte” (p. 42).
Demne de stârni râsul, perlele prezentate de Radu Paraschivescu în această carte reprezintă mai mult decât un motiv comic, și anume denotă îngrijorare. Cele mai mediatizate perle ne arată tocmai că proasta exprimare constituie o parte masivă a mass-mediei și nu numai. Dexteritatea observării fine a erorilor lingvistice difuzate în media îl ajută pe Radu Paraschivescu să atragă atenția publicului asupra evoluției limbii române pentru evitarea reproducerii lor într-un mod vrednic de râs și de plâns în același timp.