de Alina ROINIȚĂ
Cunoscut pentru studiile sale de eseistică, Valeriu Gherghel este nu doar un bun cunoscător al experienței livrești, ci și un profesor al înțelepciunii, putând fi ușor comparat cu mulți alți înțelepți ai tuturor vremurilor. Ultima sa carte, Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?, propune o deslușire a legăturii dintre lume și carte și, totodată, o incursiune în experiența lecturii. Asemenea cărții sale precedente, Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate (Polirom, 2012), Roata plăcerilor reprezintă o lectură de plăcere, dar și o lectură jubilatorie, așa cum însuși autorul urmează clasificarea lui Roland Barthes în descrierea procesului de față.
Cartea este structurată în articole scurte, concise și bine corelate, care te poartă prin secole, creând un spațiu destinat tuturor vârstelor. Primele câteva părți reprezintă, de fapt, o reflectare asupra celor mai mărunte, dar, totodată, celor mai comune aspecte ale vieții, o deslușire și o împăcare a modului de a trăi. Prea puțin s-ar aștepta cititorul să găsească lămuriri despre condiția individului, despre atotprezenta stare proastă, despre prietenia oamenilor ursuzi ori despre cum trebuie să fii fericit. Cele mai simple întrebări pe care și le ridică Valeriu Gherghel sunt, de fapt, cele mai complexe enigme ale lumii din cele mai vechi timpuri și până astăzi. Autorul se rezumă la soluții logice și simțul răspunderii pe care îl are atunci când oferă răspunsuri sincere merită mult mai multe aprecieri.
Cărțile sau viața? Studiind cele mai proeminente idei și ideologii ale lumii, autorul nostru îi prezintă pe savanții care nu au iubit cărțile sau, mai bine zis, pe cititorii reprimați, și aceasta dintr-un principiu la fel de savant: lectura îți poate ucide creația, lectura este o imitație a realității, și nu o realitate în sine. Dintr-un alt punct de vedere, la fel de profund și prezent, Seneca a fost amintit de autor printr-o parafrazare: „e mai bine să-ți alegi un gând și să meditezi la el o zi întreagă decât să răsfoiești distrat o mulțime de cărți” (p. 39). Amintindu-i pe Marcus Aurelius, pe Seneca ori pe Immanuel Kant, autorul încearcă să identifice motivele din spatele rupturii cu lectura, iar acestea se rezumă la un singur aspect: lipsa lecturii afective, adică ignoranța sensibilității și a emoției din orice text. Cât despre viață și trăirea din afara cărților, autorul observă că înșiși acești autori își calomniază meseria, dat fiind că, deși scriu, refuză lectura sau, cel puțin, o latură importantă a ei. Autorul insistă asupra relației complicate care rezultă din scris versus trăire, iar rezultatul poate fi rezumat la următoarea idee: nu îți închizi creația proprie prin lectură, ci poate experimentezi totul la un alt nivel care îți permite zeci de incursiuni în propria-ți viață.
Citești cu adevărat numai când recitești! este un aforism ce aparține lui Vladimir Nabokov și care se regăsește printre ideile autorului. Experiența lecturii în viziunea autorului este dată de recitire, însă cu precizarea clară că cel de-al doilea cititor nu poate fi identic cu primul, fiindcă „nu există un singur eu, ci o mulțime, o succesiune derutantă” (p. 71). Recitirea este necesară, este un proces dedicat adevăraților cititori. Numai în acest fel, cititorul poate ajunge la o cunoaștere cât mai completă, necesară, iar o carte bună îți cere, într-un fel sau altul, să o recitești.
Valeriu Gherghel este un filosof și un cititor rafinat, deși el nu își arogă acest titlu. Ce raport există între viață și lectură? Un raport direct, întorcându-mă la o afirmație anterioară: „lectura ne multiplică trăirile” (p. 51), ori, așa cum afirmă mai târziu: „citim să ne lărgim sinele” (p. 120), deci citim ca să ne (auto)cunoaștem. În acest sens, una dintre criticile autorului privind unele lecturi de bază este pe cât de tranșantă și ironic redată, pe atât de adevărată, astfel încât trebuie prezentată printr-un citat mai amplu:
„Altminteri, câți dintre licențiații de azi au străbătut cu adevărat Iliada și Odiseea? Dar Munci și zile? Dar Eneida? Câți au citit cu adevărat, din Divina commedia, „Purgatoriul” și „Paradisul”? Se subînțelege: toți am străbătut măcar o dată în viață „Infernul” – și la propriu, și la figurat. Câți au citit Anabasis de Xenaphon? Dar Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman, de la dedicația inaugurală („Dedicația de vânzare”) și până la „povestea cu cocoșul roșu” din final? Dar Oblomov? Dar Muntele vrăjit? Dar Călătorie la capătul nopții? Dar 2666? Aproape nimeni. Nu voi spune – Doamne ferește! – că astfel de titluri sunt obligatorii, fiindcă niciun titlu din istoria literaturii (și a filosofiei) nu este, prin definiție, obligatoriu: toate sunt facultative, opționale, după gust și dispoziție. Pare un paradox, dar nu e. Poți trăi foarte bine și fără ele, cei mai mulți nu se obosesc să deschidă o carte (nu-i fericesc), au altele pe cap. Pentru ei, cititul este un moft, o înclinație elitistă, un refuz al vieții, o asceză comodă” (p. 77).
Deși m-am oprit la o secvență care poate părea mult prea binecunoscută pentru a fi respusă, nu pot să trec peste această radiografie socială atât de directă. Mai departe, Valeriu Gherghel discută relația trecut-prezent și insistă asupra ideii continuității, mai ales când dezbate judecarea unei cărți prezente. Pe de o parte, este nevoie să îți cunoști trecutul pentru a explora și pentru a putea înțelege prezentul. Pe de altă parte, în privința lecturilor, nu te poți opri doar la marii clasici, ci este nevoie și de lecturi prezente pentru a cunoaște idei și mentalități noi, pentru a putea viziona și înțelege contextul. În fine, o cunoaștere cât mai amplă și mai complexă a contextului duce la o visare cât mai adâncă asupra propriei identități.
De ce citim sau De ce (mai) citim?, Cum, când și Dacă iubești cu adevărat o carte și alte Confesiuni din bârlogul unui urs ne propun, în fundal, o viziune asupra experienței noastre, a cititorilor, trecute nu doar prin toate simțurile, dar și prin toate secolele. Cinci sunt motivele pe care autorul le invocă pentru a ne opri din citit, însă doar unul poate opri, de-a dreptul, cititorul din lectură, iar pe acela autorul îl redă prin două citate, însă țin să-l amintesc pe cel dintâi ce aparține lui Borges: „sunt convins că nu există viață după moarte, sper să mor și să fiu uitat” (p. 131). Mai departe, rămân înșiși cititorii să se perindeze printre limitele subtile dintre viața ca o carte ori cartea ca o viață. Valeriu Gherghel ne propune sintetic, tranșant, ironic, umoristic și edificator în același timp, o roată a plăcerilor, una sinceră și, de departe, în propria-mi opinie, una dintre cele mai complexe ale anului 2018.
Cartea poate fi comandată aici: www.libris.ro