de Alina PARTENIE și Alina ROINIȚĂ
Variantele regionale sau regionalismele reprezintă acea clasă de cuvinte care se folosește izolat în anumite părți ale țării. Ceea ce este interesant de observat în cazul variantelor locale este că unele dintre ele sunt identice ca formă în mai multe regiuni, însă sensul este diferit. Totuși, cele mai multe dintre ele au forme diferite și sens identic. O astfel de cercetare comparativă, bazată pe interviuri, permite o prezentare a variantelor limbii actuale, cu păstrarea specificului local sau, dimpotrivă, cu primirea unor forme noi. În acest sens, am avut în vedere câmpul lexico-semantic al unității lexicale casă, deoarece atât din punct de vedere lingvistic, cât și din punct de vedere etnografic, casa este recunoscută de toți membrii unei comunități indiferent de variantele sociolingvistice, iar obiectele care o compun sunt unele dintre primele cuvinte care sunt învățate.
O primă structură de la care am pornit este construcția casa cea mare, folosită în Moldova pentru a evidenția faptul că acea casă este cea mai veche și cea mai bună dintr-o gospodărie și că doar acolo se țin hainele cele noi și, de asemenea, lucrurile cele mai de valoare ale unei familii. De multe ori, chiar și în prezent, în zona Vrancei, se folosește structura casa cea mare pentru a ilustra faptul că o familie nu locuiește acolo, ci într-o anexă a casei sau într-o altă locuință, iar în casa cea mare își păstrează bunurile. De asemenea, atunci când tinerii căsătoriți se mută într-o casă nouă înseamnă că se mută în casa cea mare, unde, în acest caz, adjectivul mare nu face referire la dimensiune, ci la vechime (casa cea mai veche, cea mai curată, cea mai bună etc.). Spre deosebire de Moldova, în Oltenia este întâlnită structura casa veche sau casa bătrânească, adjectivul calificativ făcând referire strict la vechimea ei. În schimb, ca o analogie pentru valoarea semantică a structurii casa cea mare, în Oltenia, se folosește camera a bună pentru a desemna camera unde se păstrează lucrurile de valoare, zestrea ce va fi dată fetei care se mărită, obiectele tradiționale, hainele de sărbători. Camera a bună este camera de oaspeți, cea mai apreciată dintre toate.
Mai mult, un alt lucru pe care l-am observat este folosirea substantivelor cearceaf/cearșaf în Moldova și asterială în Oltenia pentru a desemna lemnele bătute sub acoperiș, pentru a-l proteja pe cel din urmă de intemperii. Modelele tradiționale sau formele geometrice care însoțesc asteriala în Oltenia poartă denumirea de florar. Utilizarea cuvântului poate fi ușor justificată lingvistic, fiind un derivat sufixal de la floare. Cu toate că astăzi înfloriturile complicate de altădată sunt din ce în ce mai rare, cuvântul se mai păstrează încă. În ambele regiuni, s-a căutat a se folosi cuvinte care pot reprezenta vizual forma lemnelor de sub acoperiș. În Moldova, asemănarea cu motivele tradiționale de la cearșafurile vechi, înflorate la capete, poate constitui o sursă de inspirație pentru utilizarea acestei denumiri.
De asemenea, în Moldova, substantivul drainiță reprezintă, pe de o parte, un obiect din lemn care se folosește la îngrădirea prispei și care conține modele din lemn și, pe de altă parte, un tip de șindrilă mai lată care se folosește pentru acoperișul casei. În Oltenia, în schimb, nu (mai) există o denumire pentru lemnul folosit pentru pridvorul care înconjoară tinda sau târnațul.
O altă unitate lexicală, de această dată identică, este substantivul pătul. În Moldova, pătul este folosit ca substantiv pentru denumi o adunătură de crengi cu frunze verzi care se dă animalelor ca mâncare. Aceasta poartă denumirea în Oltenia de… glugă! În schimb, în Oltenia, pătulul reprezintă un hambar de lemn unde se ține porumbul pe parcursul anului. Pătulul este construit după modelul locuinței, are o tindă unde se pot curăța porumbii, iar sub pătul se poate face un adăpost pentru păsări.
În Moldova, există și cuvântul păritar, care are sensul de carpetă, dar care nu se așază pe podea, ci pe pereți. În unele zone rurale, încă se mai păstrează păritarele, covoarele pe pereții camerelor, multe dintre ele fiind cusute manual. În dicționare, nu este înregistrată această unitate lexicală. În Oltenia, însă, se folosește carpetă sau, mai simplu, covor pentru a denumi țesăturile de pe pereți. În dicționare, pentru carpetă, nu există nicio înregistrare a sensului de covor de pus pe pereți, cuvântul fiind înregistrat cu sensul de covor de pus pe podea.
Această analiză succintă a câtorva cuvinte are importanță atât lingvistică, cât și etnologică, demonstrând modul diferit în care comunitatea este reprezentată în cultura rurală, tradițională, considerată a fi mai reticentă la schimbare. Denumirile obiectelor uzuale sunt cele care prezintă cele mai multe diferențe, în fiecare regiune păstrându-se specificul lingvistic (mai ales dacă ne raportăm la realitatea imediată) ca un semn identitar, până astăzi. Cele mai multe variante locale nu sunt înregistrate în dicționare și, în multe cazuri, se pot forma ca analogii între două obiecte asemănătoare din punct de vedere vizual.
sursă foto: www.mythologica.ro
Și in Vrancea, în zona deluroasă și montană, modelul din lemn de sub acoperiș (cu rol de protecție și ornamental) tot florărie se cheamă.
Domnule Profesor, vă mulțumim pentru comentariu. Dat fiind că variantele locale sunt izolate, nu întotdeauna pot fi atestate toate formele/sensurile, de aceea multe dintre ele nici nu există în dicționarele limbii române. Ne bucurăm, deci, să aflăm că există și în Vrancea această variantă!