Alina ROINIȚĂ
Există cărți care nu se citesc doar cu ochii, ci cu întreaga ființă. De preferat, în singurătate. O lume pierdută a lui Walter Bonatti e una dintre ele. Fostul alpinist italian, devenit jurnalist și explorator neobosit, străbate cele mai sălbatice colțuri ale lumii, dar adevărata sa călătorie rămâne cea lăuntrică – alegerea de a fi singur în fața naturii. Ceea ce Bonatti numește „aventură” nu are nimic de-a face cu senzaționalul televizat sau cu adrenalina de consum. Este, mai curând, un ritual de reîntoarcere la sine, prin confruntare directă cu limitele și fragilitatea propriei existențe.
„Fusesem decis să o realizez în perfectă solitudine, fără vreo armă de foc, doar cu o panga și un pumnal, la fel ca pe Nil.” (p. 121)
Cartea, apărută în 2025 la Editura Polirom, reunește reportajele lui Walter Bonatti dintr-o viață petrecută la marginea lumii: de la Amazon la Polul Sud, de la Capul Horn la Klondike, de la deșerturile australiene până în pădurile pigmeilor. Fiecare capitol e o fereastră spre un spațiu care, în aparență, pare îndepărtat, dar care, citit prin ochii lui Bonatti, devine o oglindă a lumii noastre pierdute – acea lume în care omul se raporta la natură nu ca la o resursă, ci ca la un interlocutor tăcut, aproape sacru.
Cartea este structurată ca o cronică a unei vieți în mișcare, alcătuită din relatări ale expedițiilor care acoperă aproape un deceniu și jumătate, între 1964 și 1978. Fiecare capitol corespunde unei călătorii făcute de Bonatti în Africa, America de Sud, Australia, Antarctica sau Asia și poartă atât o dată, cât și un titlu care marchează locul și experiența, precum Singur printre bivoli și lei – 1966, Prin marele deșert sărat – 1969, La marginea lumii: Capul Horn – 1971, Printre primitivi, note de călătorie – 1972, 1974 etc. Structura e în același timp cronologică și tematică: fiecare text e autonom, dar împreună construiesc o narațiune coerentă despre maturizarea exploratorului și transformarea lui din alpinist în călător și scriitor, totodată. În final, o amplă anexă cronologică reface itinerariul complet al lui Bonatti, transformând volumul într-o hartă a unei vieți dedicate descoperirii.
Dincolo de atentul spirit jurnalistic, Bonatti este un scriitor în adevăratul sens al cuvântului. Cu tact, într-o cheie stilistică sobră, el transformă ușor faptele în narațiune și observația în meditație și descriere. Limbajul său e însoțit deseori de un ton reflexiv, care se apleacă asupra fiecărui detaliu al lumii nou descoperite: o urmă în nisip, o umbră de animal, o tăcere profundă ori o pădure densă.
Cum călătorește Bonatti? Refuzând orice formă de confort sau protecție care i-ar altera contactul direct cu lumea. Deseori, el poartă doar strictul necesar, mizând pe forța trupului și pe luciditate, convins că adevărata cunoaștere începe acolo unde dispare siguranța.
„Mai aveam un minim de provizii care trebuiau să-mi ajungă patru zile. Băuturile erau trei sticluțe cu suc de fructe și un termos de un litru cu apă. Totul într-un rucsac cărat în spate.”(p. 123)
În textul „Singur printre bivoli și lei” (1966), îl întâlnim în inima Tanzaniei, traversând valea Grumeti cu un echipament format din o pânză de cort, o cană, o oală, o lanternă, aparatul de fotografiat. Atât. În mijlocul savanei, înconjurat de bivoli, Bonatti trăiește una dintre cele mai tensionate momente din călătoriile sale. Dar nu se panichează în fața pericolului, atunci când se confruntă cu bivolii. Își ține respirația și înțelege că frica este doar o altă emoție a vieții.
Cu aceeași forță, străbate și pământurile pigmeilor din Congo. În „Printre primitivi, note de călătorie” (1972, 1974), Bonatti nu cade în capcana exotismului, ci observă cu o atenție aproape etnografică armonia dintre oameni și mediul lor. Pigmeii, „copiii pădurii”, trăiesc de pe o zi pe alta, cum am zice noi, fără posesiune, fără prea multe resurse. Îi mai numim și primitivi. Bonatti, însă, îi privește ca pe o formă de umanitate neatinsă de alienarea modernă. Într-o lume în care progresul a devenit un reflex al distrugerii naturii, scriitorul italian recuperează, prin aceste întâlniri, o dimensiune filozofică a viețuirii simple, dar pline de sens.
„Acolo unde oamenii par primitivi, viața e adesea mai curată. Nu pentru că știu mai puțin, ci pentru că nu au avut nevoie să uite.” (p. 263)
Și așa e întreaga lume pierdută, o invitație la reflecție. Afirmația lui Angelo Ponta, în postfața cărții – „să ne mișcăm prin natură folosind mijloacele pe care ni le oferă natura însăși și să înțelegem până unde avem voie să mergem” – surprinde întocmai întreaga filozofie a marelui alpinist și explorator Walter Bonatti. Cartea sa ne cheamă să redescoperim ritmul pasului, tăcerea din jur și greutatea respirației. O lume pierdută nu e doar o carte despre locuri îndepărtate, ci un manifest al regăsirii de sine, al îmbrățișării voite a singurătății, precum și o pledoarie pentru protejarea naturii. Mai știm noi, oare, să privim lumea cu alți ochi? Vă invit la o lectură neîmblânzită!
Cartea poate fi comandată aici: Editura Polirom