ALINA ROINIȚĂ
Într-o activitate pe care am avut cu un grup de tineri, acum câțiva ani în urmă, am făcut o simulare – un fel de joc de rol despre identitatea virtuală și modul în care se poate declanșa hate speech-ul (discursul instigator la ură) în mediul online. Am creat un grup intern de Facebook, am ales o persoană-cheie – un declanșator de reacții –, care a făcut niște postări simple, de tipul: Azi am examen pentru permisul de conducere, cum credeți că ar trebui să mă pregătesc?, New Year, new me, #Schimbare de look. Păreri? etc. Tinerii au fost încurajați să reacționeze la postări. Rezultatul? Incredibil! Instant au început valuri de ironii, comentarii pozitive și negative, toate combinate cu doze bune de umor. Participanții s-au dedublat de-a dreptul, și-au creat alte identități – de-ar fi să exagerez puțin, amplificându-și capacitatea de reacție – ceva ce în mediul real, fizic, nu s-ar fi întâmplat. Am continuat activitatea timp de o oră și jumătate, cu multe pauze de reflecție și interacțiune offline între persoanele care scriseseră în grupul de social media. Care a fost scopul? Conștientizarea modului în care ocupăm mediul online, cum se construiește relația om-rețele de socializare, impactul pe care interacțiunile noastre îl pot avea asupra celorlalți și cât de ușor se rostogolește hate speech-ul. Momentele de reflecție asupra activității au fost, poate, cele mai folositoare. Atunci, tinerii s-au simțit atinși, cel puțin pentru moment, de propria responsabilitate în spațiul virtual și, poate, de imaginea lor virtuală – pe care nici ei nu o conștientizaseră până atunci pe deplin.
Am început să citesc cartea Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare, scrisă de Mihnea Măruță și publicată la editura Humanitas, de ceva vreme. Lucrarea – fiindcă este vorba despre o teză de doctorat – reprezintă o analiză amplă din perspectiva fenomenologiei, urmărind să explice, într-un cadru teoretic extraordinar de bine fundamentat, ce este identitatea virtuală, cum se stabilesc relațiile între eul real și cel din mediul virtual, ce ne seduce și ne atrage în mediul virtual, cum se formează dependența și care-s consecințele asupra conștiinței umane. Autorul lasă ușa deschisă și unor posibile relaționări mai profunde om-tehnologie, în special în contextul metaversului și al inteligenței artificiale. De menționat că teza a fost publicată în 2023, deci scrisă înainte de explozia inteligenței artificiale din ultimii 3 ani. De pildă, ChatGPT, cel mai popular model de limbaj avansat de tip LLM, a ajuns la versiunea 4.0 spre finalul anului 2022.
În cele zece capitole, Mihnea Măruță ne propune, din punctul meu de vedere, cea mai completă imagine asupra identității virtuale. Cartea este puternic articulată filosofic, dar păstrând atenția cititorului printr-o abordare transdisciplinară.
Ce este și cum se construiește identitatea virtuală?
Parafrazând, pe scurt, identitatea virtuală este o téchne, un proces deliberat sau inconștient de construcție a sinelui proiectat. Identitatea virtuală a unui individ nu este construită doar de el însuși, ci și de algoritmii rețelei de socializare și de percepțiile celor care îi văd conținutul. Eul virtual este, deci, o reprezentare intermediată, interpretată și re-interpretată de și într-o comunitate virtuală.
Cum e construită identitatea virtuală. Câteva repere
Fiind ancorată, cu precădere, într-o perspectivă filosofică, se aduc în prim-plan concepte de tip ființare și ființă – în sensul propus de Heidegger, poiesisul – ca aducerea la prezență/ființă a unui lucru – a lui Platon, cauzele aducerii la existență din Metafizica lui Aristotel, metalepsa lui Gérard Genette – adică conectarea a două spații și timpuri diferite etc. M-a fascinat această interdisciplinaritate pe care Mihnea Măruță a folosit-o ca strategie în cartea sa, tocmai pentru că un concept atât de complex precum identitatea virtuală – prin care se stabilesc granițele dintre real și ficțional/virtual – nu poate fi explicat pe deplin fără a apela la instrumente din mai multe domenii.
În teoria literară (și lingvistică), de pildă, pe lângă pactul ficțional (Umberto Eco) dintre autor și cititor – prin care se acceptă reprezentarea lumii imaginare ca fiind reală –, și dincolo de obișnuitele metonimii și metafore conceptuale, pe care le folosim frecvent și în limbajul cotidian, există numeroase alte teorii care subliniază fragilitatea graniței dintre real și imaginar. Printre acestea se numără teoria lumilor posibile, dar și ideea „morții autorului” formulată de Roland Barthes, potrivit căreia sensul nu este impus de autor, ci se (re)construiește în mintea cititorului. De asemenea, intervin teoriile reprezentărilor și proiecțiilor mentale – în toate formele lor, care susțin că cititorul – sprijinindu-se pe propriile experiențe, pe activarea neuronilor-oglindă și pe indiciile oferite de text – își creează o interpretare personală a lecturii, o lume posibilă proprie.
Așa cum m-a fascinat relația cititorului cu textul de-a lungul timpului, la fel m-a captivat cadrul teoretic al cărții lui Mihnea Măruță. Pentru că ceea ce se naște din proiecția reprezentărilor textuale este un proces complex – un alt fel de téchne –, un proces, conștient sau nu, de construcție a sinelui proiectat. Iar trimiterile literare din carte se potrivesc mănușă pentru a explica relațiile dintre eul real și cel reprezentat, virtual.
Această interdisciplinaritate se extinde și prin numeroase trimiteri din sfera cinematografiei, care contribuie la conturarea relațiilor complexe dintre individ (eul real) și reprezentările sale exterioare. De exemplu, chiar la începutul cărții, este invocată prima apariție a hologramei prințesei Leia din Războiul stelelor (1977), moment ce marchează intrarea hologramei în cultura pop și, totodată, în imaginarul colectiv (p. 14). Sau referința la serialul House of Cards, unde este analizată „spargerea celui de-al patrulea perete” – adică ieșirea unui actor din spațiul diegetic și intervenția sa în spațiul extradiegetic (p. 57). Un alt exemplu semnificativ este cel al alegerilor prezidențiale din Ucraina, în 2019, când Volodimir Zelenski, producător și protagonist al serialului În slujba poporului, a câștigat scrutinul, interpretând, aproape simultan, rolul unui președinte ideal (p. 59).
Ce se întâmplă cu această identitate virtuală odată creată?
Mihnea Măruță semnalează o premieră în istoria omenirii: Pentru prima dată în istoria sa, omul are posibilitatea să își consemneze trecerea prin această lume în mod public și în mod continuu (p. 21) – în contrast cu trecutul, când amintirea unei persoane oarecare supraviețuia cel mult înăuntrul familiei. Astăzi, oricine își poate construi o identitate virtuală, fără să se fi întâlnit vreodată în realitate cu cei care o urmăresc în rețea. Această identitate virtuală ajunge, astfel, să fie reprezentată în conștiințele altora, chiar și în cele ale unor necunoscuți, fără a exista niciun fel de contact senzorial între acea persoană și acel grup (p. 39). Astfel ia naștere eul virtual – construit prin reprezentările celorlalți, prin conștiința lor, prin modul în care ne văd pe noi. Un mod care poate fi foarte diferit de ceea ce cunoaștem noi despre noi înșine.
Dar care este, de fapt, scopul acestei identități virtuale? Unul dintre ele, subliniat de autor, este obținerea aprecierii celorlalți, în speranța că aceasta va conduce, indirect, la o valorizare sporită în realitate. Astfel, eul real ajunge să se producă pe sine în rețea, reflectând doar ceea ce dorește să transmită – iar în acest proces, poate dobândi o identitate virtuală idealizată, o versiune cosmetizată a sinelui (p. 50).
Identitatea și iluzia
Relația care se stabilește între un individ și eul său virtual (și modul de coexistență a acestei relații) este una dinamică și destul de complexă. În această hiperrealitate, deseori se preferă copia (ce se construiește în mediul online) în defavoarea originalului – a individului per se. Aceasta este o formă de iluzie – care se construiește în cazul rețelelor de socializare, dar și în cazul altor instrumente mai mult sau mai puțin asemănătoare (jocuri video, realitate augmentată) – fiindcă suspendă percepția realului și produce o nouă formă de realitate și de adevăr, în care originalul este înlocuit de un efect de verosimil ontologic (adică perceput ca „mai real decât realul”). Și aș menționa aici un studiu de caz similar, tot din literatură, al lui Porter & Machery (2024), care a vizat modul în care indivizii percep poezia generată de AI versus poezia scrisă de autori umani, studiul relevând că aceștia din urmă preferă poezia AI mai mult decât cea creată de oameni și o consideră mai autentică. Autorii numesc fenomenul: „more human than human” – iar studiul ne arată întocmai această preferință pentru limbajul generat de AI în detrimentul limbajului produs de individ.
De ce? Parafrazând autorul.
Pentru că ne simțim în centrul lumii. Orice utilizator percepe propriul feed (ecranul său personalizat de conținut) drept centrul lumii, la fel cum o sală de teatru plină de spectatori creează iluzia că scena le aparține tuturor, deși fiecare este situat în alt colț al sălii. Eul real care își „depozitează” eul în rețea îl lasă acolo, identificându-se cu imaginea de sine care îl reprezintă în rețea.
Suntem seduși și seducem, la rândul nostru. Ceea ce seduce este amestecul a două lumi: apariția unei fantasme care sugerează că realul este sau ar putea fi miraculos. O poveste „din rețea” este, astfel, în mod obișnuit, mai atrăgătoare decât ceea ce percepem în jurul nostru. Visarea, căutarea sinelui, dorința de a fi cineva. Suntem într-o continuă nostalgie a paradisului.
Individul se reflectă, astfel, într-o imagine pe care și-a creat-o pentru ceilalți și se simte atras de această imagine idealizată, ca Narcis (al lui Pygmalion) (p. 117).
„Cu alte cuvinte, odată conectat la rețea, chiar și în cazul în care nu devii activ, ci doar urmărești postările altora, ești supus rețelei” (p. 203).
Modificări în conștiința umană. Consecințe
Poate cel mai important de menționat este că această dinamică afectează modul în care trăim prezentul. Ne dorim să ținem pasul, să fim conștienți și să înțelegem ce se întâmplă în jurul nostru, astfel cât ajungem să trăim pentru rețea, producând o absență din propria viață, după cum afirmă autorul. Și voi lăsa mai jos câteva fragmente, cu puternică tentă filosofică, ca reflecții de luat mai departe:
„Sacrific prezentul ca să trăiesc o plăcere mai mare când voi posta în rețea un fragment înregistrat din acel prezent.” (p. 160)
„Omul rețelei, denumit omul-nod, nu mai tinde să se dezlege pe sine, să se elibereze de orice fel de legături, ci, dimpotrivă, se leagă tot mai tare de lume și de ceea ce e lumesc.” (p. 185)
„Ce se întâmplă odată cu apariția mediului digital? Omul și-a construit aici o alternativă la realitate […] așa cum «pe vremuri» era dominat de constrângerea de a supune natura, astăzi e dominat de constrângerea de a se livra rețelelor virtuale.” (p. 191)
„Dacă o identitate este confuză și informală (ca în cazul adolescenților), atunci riscul de a fi exclus din mrejele rețelei devine o instabilitate morală și psihică.” (p. 200)
„Așa se explică această spaimă de a nu rămâne în urmă. Este cea care alimentează impulsul de a tot interveni în rețea, de a te arăta, de a comenta, de a distribui.” (p. 207)
„Te vinzi rețelei pentru a face parte din rețea.” (p. 230)
Cum poate arăta viitorul
Astăzi, tot ce e virtual ne stimulează simțurile, neurotransmițătorii și emoțiile. Ajungem ușor și foarte rapid la o doză de dopamină. Ne atrage atât de mult, încât aproape că am copiat tot ce ne-a plăcut din realitate în acest mediu virtual. Acesta adaugă, pe deasupra, și cele mai profunde dorințe ale noastre, transformându-le într-un amestec de iluzie și visare, din care devine aproape imposibil să ieși, fiindcă ne seduce mai puternic decât o poate face realitatea.
Dar ce se va întâmpla cu viitorul nostru? În încheiere, Mihnea Măruță propune o viziune asupra viitorului, pe care o parafrazez în continuare: Copiii noștri vor trăi într-o lume fascinantă, dar profund complicată și, poate, psihic destabilizatoare. Este o lume în care dreptul la libertate nu se va mai referi doar la relațiile interumane, ci și la reprezentările și dublurile noastre digitale. Într-un asemenea univers virtual, ceea ce azi pare ficțiune – ca posibilitatea ca o versiune digitală a noastră să fie accesibilă nepoților sau strănepoților – devine, în mod treptat, realitate. AI-ul poate deja capta starea emoțională, pulsul, transpirația, temperatura, nivelul de bucurie, iar toate aceste date sunt stocate, devenind materie primă pentru construirea unei memorii externe a sinelui. În metavers, eul virtual poate „prinde viață”, iar cultivarea acestui dublu devine parte a unei noi realități cotidiene. Apare, astfel, o formă subtilă de alienare, în care riscul nu mai este doar pierderea intimității, ci renunțarea voluntară la ea. Blockchain, magazine virtuale, călătorii smart, agricultură smart, supraveghere digitală – toate par să configureze o lume în care chiar și libertatea se reconfigurează ca produs algoritmic. Iar dacă până nu demult ne temeam de dispariția memoriei, acum ne temem de dublura noastră care ne poate supraviețui. Ne vom pierde filtrul propriu, lăsând platforma să decidă ce e relevant, adevărat, sau valoros. Lăsând platforma să ne cunoască intenția (p. 271-280).
Într-un podcast cu Mihnea Măruță, am auzit o formulare care mi-a dat de gândit: să fim ambasadori ai realității. Or, în contextul acestei lumi care se deschide sub ochii noștri, ne mai putem permite cu adevărat acest rol?
Îi mulțumesc autorului pentru această carte care pune întrebări esențiale despre cine suntem în lumea virtuală și vă invit, cu încredere, să o citiți.