Alina ROINIȚĂ
Colecția de Biografii romanțate a editurii Polirom, care-și merită laude cu fiecare nouă ocazie, adună laolaltă o serie de scriitori care se transpun aproape perfect, de necontestat, în pielea unor personalități ale noastre (!), cu care ne lăudăm la rândul nostru prin toate colțurile lumii. „Cioran. Ultimul om liber” este una dintre cărțile noi ale colecției, care adună, în puțin peste 200 de pagini, o viață plină de aforisme, tumultuoasă, pe care o redă în treisprezece episoade, urmate de o notă a autorului.
Cartea începe prin întâlnirea dintre Sábato și Cioran, „doi supraviețuitori ai secolului XX”, însă ilustrând cronologic, cu tact, elementele de interes din viața celor doi, printre care și locurile lor de proveniență. Discuțiile dintre cei doi prieteni îs savuros construite, de la cele mai elitiste la cele mai comune. Într-un limbaj spectaculos, uneori de investigație aș zice, cu o descriere detaliată a replicilor aforistice – iar aici aș cădea în păcatele autorului, binecunoscut pentru profesia sa – cartea poartă cititorul prin momente mai puțin cunoscute ale filosofului Cioran. Prietenia lui Cioran cu Sábato reprezintă și o agățare constantă într-o realitate pe care nu avea cu cine s-o împărtășească în acel mod unic; poate doar cu alți câțiva prieteni, asemenea lui Ionesco, Eliade, Noica.
Andrei Crăciun prezintă un om al constrastelor, așa cum era Cioran însuși, zdrobit de cotidianul căruia nu-i găsea, deseori, nicio noimă, fiindcă el se situa mult deasupra lui. Astfel, îs prezentate subtil orașele de neîndurat, amintirile apăsătoare și nevralgice din România, conexiunea profundă cu ideea de moarte sau de transcendență a vieții. Un Cioran dezgustat de banalități, îndrăgostit de singurătate, dar totodată apăsat de ea. Ultimul om liber se arată ca o carte care îți străbate toate tenebrele existenței umane, scrisă într-un zbucium asemenea vieții, într-o trecere continuă de la un existențialism cotidian la unul ce transcende umanul, liber. Înăuntrul ei, este construită o lume interioară, a gândurilor abisale, a frământărilor, a neîmpăcărilor, a schimbării continue de identități. Fiindcă Cioran nu putea să fie nici un om care își pierde viața între cafele, nici unul care trăiește din mărunțișurile zilnice pe care le disprețuia, dar nici unul care să nege că „adevărul despre condiția umană e insuportabil”. Ezitările sale aproape constante de a scrie, refuzurile unor premii literare, păstrarea „egalității cu el însuși”, dorința lui infinită de a putea să trăiască asemenea unui hamal ori a oricărui alt om, toate acestea reconstruiesc un Cioran încătușat în existența sa, dar totodată liber de ea.
„Domnul Cioran” trăiește un cumul de cunoașteri și autocunoașteri cărora nu le găsește un punct de pace. Armistițiul la care se gândește Cioran, deseori, nu este decât o altă deviere a sa care nu avea să se întâmple. Apăsarea de a fi viu își făcea simțită prezența din ce în ce mai des. În acest fel, Andrei Crăciun construiește și structurează episoade esențiale din viața lui Emil Cioran, uimind prin pathosul pe care îl prinde în fiecare pagină a cărții, care cuprinde, la rându-i, o serie de date esențiale și amănunte din viața filosofului. Printr-o transpunere simpatetică, cu un suflu nou, plin de speranță, Andrei Crăciun reconstruiește un Cioran ce merită cunoscut de toți.
Întâmplările din ultimii ani ai lui Cioran sunt prezentate succint, iar asemenea unui tactician, Andrei Crăciun nu caută să detalieze tragicul din zilele de demență ori groaza din atacurile cerebrale, ci scoate în evidență întocmai spiritul umoristic și luciditatea lui Cioran „în disprețul tuturor bolilor”. Cu demnitate, ultimele zile ale lui Cioran îs străbătute ca zile pline de dragoste, de rememorare a modului de trai ales, dar și a retragerii din mulțime. După stingerea lui, avea să rămână o viață întreagă mai puțin cunoscută a lui Cioran sau chiar mai multe, în care consoarta sa, Simone, avea să se închidă, pentru a le pune cap la cap. Așa continuă câteva episoade din carte – prin cea care i-a fost alături lui Emil Cioran și singura care l-a putut transcende și în ființa căruia s-a regăsit. Dar inclusiv moartea și ce va rămâne după moartea lui Cioran sunt prezentate cu tact, ușor ludic, lucid și aforistic – dacă putem pune laolaltă toate aceste elemente. Așa cum Cioran ar fi vorbit de Dincolo, cum ar fi fost întristat de ce fac cei rămași aici cu viața sa. Până când însăși Simone, după ce se îngrijește de opera sa, își așteaptă momentul de a pleca spre El, moment care nu întârzie să apară.
Spre finalul cărții, cititorul se poate întoarce în viața familiei lui Emil Cioran, cunoscându-i pe fratele și pe mama acestuia, scoțând la iveală amintiri mai rare din copilăria celor doi frați, la reîntâlnirea dintre Sábato și memoria lui Cioran, la diferitele chipuri pe care însuși unicul Emil Cioran le avea bine conturate în diverse părți ale lumii pe bună sau nu dreptate. De la „rătăcirile legionare” ale lui Cioran la nihilistul Cioran, de la înțeleptul Cioran la ipohondrul Cioran etc. Dar bine sintetizat este finalul – Cioran este aici și peste tot, rămânând „veșnic în goană”, iar Cioran scriitorul este singurul care „există încă”. Ultima parte este una de contopire între scriitorul Emil Cioran și autorul Andrei Crăciun, 25 de ani mai târziu, în plină pandemie, când Cioran renaște printr-o carte plină de sens și profunzime.
Andrei Crăciun este unul dintre autorii de investigație care se desăvârșește prin scris. El caută însemnătate pentru orice fapt, pune lucrurile cap la cap, dă contur plin de sens ideilor, adecvându-se în totalitate lumii lui Emil Cioran, așa cum îl putem cunoaște cu toții – cel mai mult prin scrierile sale și într-un mod mereu diferit. Cartea de față, în afara unei munci imense, poartă cu sine un zbucium continuu și nu poate fi citită altfel decât intrând în totalitate în această zbatere nouă, cu ceva întrezăriri de speranță, care nu are cum să nu lase urme, așa cum ar lăsa – considerată modest – orice carte bună.
Cartea poate fi comandată aici: Editura Polirom