Editura Polirom vă oferă un fragment din volumul Armura străpunsă de Anna Gavalda, apărut de curînd în „Biblioteca Polirom” și în ediție digitală, traducere din limba franceză şi note de Ada Tanasă.
În cele şapte povestiri cuprinse în acest volum, scrise toate la persoana întîi, Anna Gavalda aduce un elogiu celor care au puterea să-şi înfrunte vulnerabilităţile şi să-şi recunoască slăbiciunile. Povestirile ilustrează cît de important este să treci peste rănile trecutului şi să-ţi deschizi inima spre iubire, prietenie, iertare şi familie. De la fata săracă de la periferie, care se îndrăgosteşte de un tînăr bard burghez parcă din alte vremuri, la camionagiul ce-şi eutanasiază cîinele bătrîn, singura mîngîiere după moartea prematură a fiului său, ori la văduva cu doi copii mici, copleşită de vinovăţie din cauza alcoolismului, personajele se confesează cu o sinceritate aparte şi un glas uimitor de familiar, în care cititorii vor regăsi acea sensibilitate jucăuşă şi tulburătoare care constituie farmecul şi savoarea universului gavaldian.
„Sînt mulţi «oameni» în acest nou volum, ce nu vorbeşte decît despre singurătate. Aproape toţi vorbesc pe întuneric, noaptea şi într-un moment al vieţii cînd nu mai fac prea bine diferenţa între noapte şi zi. Vorbesc încercînd să iasă la lumină, se dezvăluie, se confesează, îşi străpung armura. Nici unul nu reuşeşte, însă le-am urmărit strădaniile şi m-au emoţionat. E pretenţios să vorbeşti despre personajele tale şi să spui că te-au emoţionat, dar repet: pentru mine nu sînt personaje, sînt oameni, oameni reali, oameni noi, şi pe ei vi-i încredinţez astăzi.” (Anna Gavalda)
„Vocile din aceste şapte povestiri, fiecare perfect distinctă de celelalte, îţi rămîn în memorie pentru totdeauna.” (Le Soir)
„Explorînd teme precum pierderea, familia, identitatea şi puterea apropierii, volumul este o odă dulce-amăruie închinată sufletului omenesc.” (Publishers Weekly)
Anna Gavalda (n. 1970) este una dintre cele mai apreciate romanciere franceze contemporane. A debutat în 1999, cu volumul de povestiri Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva, distins cu Grand Prix RTL-Lire 2000. Acesta a fost urmat de romanele O iubeam (2002; Polirom, 2003, 2014) şi Împreună (2005; Polirom, 2005, 2011, 2014), ajunse imediat pe listele de bestselleruri din toată Europa şi adaptate pentru marele ecran. A mai publicat cîteva volume de povestiri, cărţi pentru adolescenţi, printre care se numără şi 35 de kile de speranţă (2002; Polirom, 2017), şi romanele Cea care alină (2008; Polirom, 2008, 2015), Darul unei zile (2009; Polirom, 2010), Billie (2013; Polirom, 2015, 2019) şi O viaţă mai bună (2014; Polirom, 2016, 2017).
FRAGMENT
„Mă mutasem cu copiii intr‑un apartament minuscul din spatele Pantheon‑ului. La etajul cinci, fără lift, paradit, alandala, complet aiurea, pe care îl subînchiriam de la sora fostului meu coordonator de teză, o femeie pe care n‑o întâlnisem niciodată și căreia nu fusesem în stare să‑i spun la telefon cât aveam de gând să stau acolo. Soluție provizorie, situație provizorie, aranjament provizoriu, n‑avusese decât cuvântul ăsta pe buze și eu mă ferisem cu grijă s‑o contrazic. Sigur. Sigur. Totul era provizoriu. Băgasem la cap.
Pe lucarna din birou zăream ieșirea de urgență din sanctuarul Marilor Oameni și îmi plăcea grozav ușița aia. Îmi plăcea ideea de‑a lucra, de‑a dormi, de‑a găti, de‑a strânge din dinți, de a‑mi crește copiii și de‑a lua totul de la capăt la umbra fantomelor lui Dumas, Voltaire, Hugo sau Pierre și Marie Curie. E ridicol, știu, dar vă jur că‑i adevărat. Chiar așa credeam. Oamenii ăștia mă ajutau. Fusesem silită să îndes grosul vechii noastre vieți intr‑un spațiu de depozitare și nu aveam voie să ne punem numele pe cutia de scrisori. E un detaliu, însă diavolul se ascunde în detalii și, intr‑o astfel de împrejurare, ar putea foarte bine să jubileze, fiindcă, deşi locuiam acolo, folosind adresa de corespondenţă a unui unchi, fără cutie de scrisori, cățărați așa de sus, aranjați așa de prost și sprijinindu‑se doar pe niște oseminte mai vii decât noi, nu eram, de fapt, acolo. Nici acolo, nici în altă parte și, nefiind, de fapt, acolo, ne‑am rupt cu viclenie – noi, Raphaël, cinci ani, Alice, trei şi jumătate și cu mine, treizeci şi patru la vremea aia – de restul lumii.
Tatăl lor murise intr‑un accident de mașină cu un an înainte. Un tip depresiv, elegant și conștiincios, care mă făcea să mă îndoiesc că ciocnirea lui cu o cruce de piatră pe o şosea pustie din Finistère fusese intr‑adevăr accidentală, dar să nu am nici o grijă pe plan financiar, fiindcă îmi lăsase moștenire, pe lângă doi orfani și‑un Jaguar bușit rău, „capitalul de deces“ al unei asigurări de viață care ne punea la adăpost pentru câțiva ani de‑acum încolo. Câți, nu știam.
Era mult mai în vârstă decât mine, știa că e bolnav şi nu suporta gândul de‑a ne pune în cârcă degradarea lui, îmi repeta întruna că trebuie să‑mi găsesc un iubit mai tânăr și mai în putere, că trebuie s‑o fac pentru mine, pentru copii și pentru liniștea sufletului său. Mai ales pentru liniștea sufletului meu, iubito… Știi cât de egoist sunt… L‑am făcut să tacă atâta timp cât mi‑a stat în putere, cu sărutări, proteste, tăgăduieli, sfidări, râsete și lacrimi, totuși la urmă mi‑a tras o păcăleală zdravănă.
Mi‑a fost ciudă pe el. Multă vreme mi s‑a părut că, departe de‑a ne scuti de degradarea lui, ne‑o pusese în cârcă pentru totdeauna. Nu i‑am luat pe copii la înmormântare, nu i‑am invitat nici pe părinții lui, l‑am însoțit singură la crematoriul Pere‑Lachaise și pe urmă am luat metroul înapoi, ascunzând sub pulover urna călduță încă. Chiar în seara aia m‑am făcut praf cu Lorenz W., asociatul lui, și l‑am implorat să mi‑o pună. Eram foarte sentimentală în clipa aia, dar văduvele tinere sunt adesea foarte sentimentale. Am trecut printr‑un calvar vreme de câteva luni, apoi am hotărât să ne mutăm și apartamentul ăsta micuț ne‑a salvat.
Fără mobile, fără amintiri, fără vecini, fără măcelari, fără brutărese, fără vânzători de la chioşcul de ziare, fără chelneri de la cafenea, fără vânzători de vinuri sau angajaţi la curățătorie care să‑l fi cunoscut și adesea să‑l fi simpatizat, fiindcă era un om extrem de amabil, fără colegi de clasă pe cât de bine intenţionaţi, pe atât de în stare să rănească, fără profesoare pline de compătimire și mult prea mieroase ca să fie sincere, fără repere, fără obiceiuri, fără cutie de scrisori, fără sonerie, fără lift, fără plasă de siguranţă, fără nimic, am putut, în sfârșit, să dăm frâu liber tristeții.
Viața noastră încăpea intr‑o batistă ale cărei patru colțuri se despătureau astfel: minimarketul de jos, grădinița de pe rue Cujas, aleile din Jardin du Luxembourg și, last but not least, pubul The Bombardier, pitit chiar vizavi de biserica Saint‑Etienne‑du‑Mont, în piața din faţa căreia ne opream la sfârșitul după‑amiezilor și unde Raphaël și Alice beau cate‑o limonadă, numărandu‑și bulinele primite, vânătăile, bilele, cartonașele cu pokémoni sau mai știu eu ce cât mămica lor se matolea încet, dar sigur.
Odată culcați copiii, mi se întâmpla deseori să cobor din nou pe terasa de la Bombardier și, cu o halbă în mână, să mă amestec, fără să schimb vreo vorbă cu ei, în pâlcurile de studenți din Cartierul Latin. Da, făceam chestia asta. Da, îmi încuiam copiii în casă noaptea și‑i lăsam în voia sorții. Au avut coșmaruri? Le‑a fost frică? S‑au trezit? M‑au strigat uneori?
Nu cred.
Copiii sunt așa de cuminți…”
(Fragment din povestirea „Maquisarda”, volumul Armura străpunsă, Editura Polirom, 2020, traducere din limba franceză şi note de Ada Tanasă)