Editura Polirom vă oferă un fragment din noul roman al lui Dan Lungu, Șoferul din Oz, apărut în colecția „Fiction Ltd.”, o carte din care nu lipsesc umorul, duioșia și nici dimensiunea documentară.
Noul roman al lui Dan Lungu ne propune o incursiune la firul ierbii în lumea politico-interlopă postcomunistă, spre începuturile capitalismului autohton. Sergiu, Sergio sau Sergiulică este șofer, bodyguard, spărgător de lemne pentru grătar, secretar de stat, adică om bun la toate în preajma puterii. Povestea lui ne duce de la găștile de cartier până la ministere și locuri discrete unde se iau decizii și se pregătesc tunuri.
Cu o perspectivă postmodernă, implicit ironică, Șoferul din Oz combină povești de dragoste și de familie cu radiografia oblică a puterii și lupta personajului principal pentru cucerirea normalității în vremuri tulburi. O carte din care nu lipsesc umorul, duioșia și nici dimensiunea documentară.
Ca în majoritatea romanelor lui Dan Lungu, te amuzi, te emoționezi și afli o sumedenie de lucruri incredibile despre lumea în care trăiești.
Dan Lungu (n. 1969) este unul dintre cei mai apreciați scriitori români, cărți ale sale fiind traduse în numeroase limbi. La Editura Polirom a mai publicat volumele de proză scurtă Băieți de gașcă (ed. I, 2005; ed. a II-a, 2013), Proză cu amănuntul (ed. a II-a, 2008) și Părul contează enorm (2019), romanele Raiul găinilor (ed. I, 2004; ed. a II-a, 2007; ed. a III-a, 2010; ed. a IV-a, 2012), Sunt o babă comunistă! (ed. I, 2007; ed. a II-a, 2011; ed. a III-a, 2013; ecranizat în 2013, în regia lui Stere Gulea; ed. a IV-a, 2017), Cum să uiți o femeie (ed. I, 2009; ed. a II-a, 2010; ed. a III-a, 2011), În iad toate becurile sunt arse (ed. I, 2011; ed. a II-a, 2014), Fetița care se juca de-a Dumnezeu (ed. I, 2014; ed. a II-a, 2016; ed. a III-a, 2018) și Pâlpâiri (2018), precum și cartea pentru copii Vlogger la 13 ani sau Buncărul cu bunătățuri trăsnite (2021). Tot la Editura Polirom a coordonat volumele colective Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism (2008, în colab.), Str. Revoluției nr. 89 (2009, în colab.), Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism (2014, în colab.) și Cartea copilăriilor (2016, în colab.). În 2011, statul francez i-a acordat titlul de „Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres” pentru contribuții la îmbogățirea patrimoniului cultural francez.
FRAGMENT
„În a cincea zi cu ploaie a venit vestea cea mare. Dimineaţa era mohorâtă, iar el fără chef, obosit. Se culcase după miezul nopţii, ca de obicei. Avea gura şi gâtul ca iasca, deşi nu băuse cine ştie ce, două
beri. Bănuia că i se trage de la fumul de trabuc. Unul dintre vizitatorii frecvenţi ai Salonului fusese cu treburi în Cuba şi adusese câteva cutii cu trabucuri, din cele adevărate, cum spunea el, făcute pe bulan, sucite pe piele transpirată de femeie. Toată seara s‑a fumat trabuc, se înţelege, ieşeau vălătuci de fum ca pe coşurile vapoarelor, până şi oameni mai temperaţi au pufăit ca sparţii. S‑a gândit la un moment dat că şi bogaţii se dau la lucruri gratis şi bune, nu numai sărăntocii se îmbulzesc. Acolo, pe loc, fumul gros de tutun are un farmec al lui, aspru, nu‑ţi displace, însă după aceea tot ce s‑a îmbibat cu el începe să pută groaznic, a rahat dospit.
Când s‑a trezit, întreaga cameră mirosea puternic de la hainele lăsate pe spătarul scaunului, aşa că le‑a îndesat într‑un sac de plastic, pe care l‑a legat vârtos la gură. Apoi şi‑a dat seama că şi părul îi pute a zeamă de varză stricată, aşa că se băgă rapid sub duş şi se şamponă bine. Dimineaţa era cenuşie, ploaia aproape că nu forma picături, ci era o pulbere fină, Dumnezeu dădea lumea cu spray. Era ceva între ceaţă şi ploaie fină, fără a se hotărî pentru vreuna dintre ele. Cu toate acestea, oraşul era aglomerat şi se circula înfiorător de lent. Avea pe vremuri un prieten cu o vorbă potrivită pentru situaţia asta : răbdare de pocherist, bătrâne!
La birou mirosea a cafea, iar doamna Lucy era de neclintit, abia îi răspunse la salut, stătea cu ochii colaţi de ecran. Urmărea cu atenţie ceva şi din când în când exclama. Se pare că vorbea cu soţul. El, Sergiu, intră în birou, se lăsă în scaun şi îşi trase cafeaua aproape. Privind pe fereastră, se gândi că trebuie să găsească o sală de forţă la care să meargă dimineaţa. Erau deja câteva luni de când stătea ca o moluscă în scaunul de la birou şi risca să‑şi iasă cu totul din formă.
Îţi aminti de‑un film în care un boss îşi bea cafeaua cu picioarele pe birou. Nu îndrăznise niciodată până acum, habar n‑avea de ce, însă chiar voia să vadă cum e. Mereu se întrebase de ce fac asta, dacă e ceva deosebit. Cum doamna Lucy era absorbită de aventurile pisicii ei, deci nu risca să intre brusc peste el, îşi ridică pantofii maro şi cam scâlciaţi pe placa biroului. Îl pufni râsul, de parcă făcuse cine ştie ce şotie. Nu simţea nimic deosebit în afară de amuzament. Era totuşi confortabil, iar cafeaua aluneca parcă mai bine pe gât.
Stătea relaxat şi trăgea vrând‑nevrând cu urechea. Nu avusese inspiraţia să deschidă radioul, iar acum nu se mai deranja, se instalase mult prea bine, aşa că nu‑i mai rămânea decât să‑şi asculte colega. Doamna Lucy se răstea la soţ, ceea ce nu era nimic neobişnuit. Mai târziu îşi dădu seama că nu la soţ, ci la un motan. Savura cafeaua şi trăgea cu timpanul. Încetul cu încetul, din frânturi, reconstitui drama, legând şi informaţiile din ziua precedentă.”
