Fragment din romanul „În umbra ei”, de Simona Antonescu, apărut la Editura Polirom

Editura Polirom vă oferă un fragment din noul roman al Simonei Antonescu, În umbra ei, apărut de curînd în colecția „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom.

„Totul începe cu o venerabilă casă cu marchiză de pe malul Dunării, din Galați, în care două fete își petrec copilăria. O casă care ascunde un mister, pentru că nu au acces decît la o parte a ei. Cînd una dintre ele moștenește cealaltă jumătate de casă, începe o poveste fascinantă, plină de taine și de întîmplări neașteptate, care leagă trecutul de prezent. Pe un perete din sufrageria casei se află, la început, înșirate zeci de portrete care ulterior vor fi aduse la viață în roman.

Refăcînd istoria unei familii de-a lungul unui veac, din Belle Époque pînă în cotidianul corporatist, cu biografii feminine pline de iubiri, împlinite sau nu, de dramatism și de demnitate, Simona Antonescu reușește să își captiveze cititorul strecurîndu-i sentimentul că prezentul nu e numai ceea ce se întîmplă sub ochii noștri, ci și ceea ce s-a întîmplat cîndva, într-o legătură de cauzalitate, iar trecutul conține în el posibilitatea prezentului.

În umbra ei este o carte marca Simona Antonescu, plină de suspans, de intrigi alambicate, ce par a se prelungi de la o generație la alta, dar și încărcată de nostalgie, ce revigorează cu mult farmec adevărul unei lumi pe care cititorul o simte vie, seducătoare, încărcată, pînă la ultima pagină, de mister.

Este și cartea unei reveniri la sine, a asumării sinelui prin scris. Căci, spune naratoarea, «o voce interioară pe care nu o asculți este o parte din tine pe care nu o lași să trăiască».” (Bogdan Crețu)

Simona Antonescu s-a născut la Galați în 1969 și a copilărit în localitatea Țintea (județul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” din Ploiești, a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. A debutat în 2015 cu romanul Fotograful Curții Regale, cîștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/Polirom și al Premiului de Debut al USR și finalist la Festival du Premier Roman de Chambéry. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016), Hanul lui Manuc (2017), finalist la Premiul Național pentru Proză Ziarul de Iași, Ultima cruciadă (2019), distins cu Premiul Cartea Anului 2019 de Filiala Brașov a USR, și Maria Tănase. O fîntînă pe un drum secetos (2019). Începînd din anul 2018 publică la Editura Nemi seria de cărți Istoria povestită copiilor.

 

 

 

FRAGMENT

„Manu trecuse cu bine aceste examene, bunicul Octavian îi spusese Sadei că „nu e fără căpătâi, ştie ceva meserie şi mai ales este un băiat hotărât“. „Să ne ajute Dumnezeu“, răspunsese Sada atunci, pe gânduri.

Mama Cornelia era chemată afară din casă, între ei doi avea loc un schimb de politeţuri – „Ţi‑am adus cartea, mulţumesc.“ „Nu ai pentru ce. Ţi‑a folosit?“ „Da, e bună“ –, apoi tata Manu întreba dacă are voie Cornelia la un suc cu el.

— Mergeţi, mamă, răspundea de data aceasta bunica Sada, pentru că bunicul Octavian intra în casă şi nu mai ieşea decât după plecarea lor. Aveţi grijă, Manule, mamă, unde vă opriţi. Să nu fie haimanale pe lângă voi, mamă. Să nu staţi mult. Cât staţi? Duceţi‑vă în Grădina Publică, acolo e lume multă şi sunteţi în siguranţă. Să pună jacheta pe ea dacă bate vântul, Manule, mamă. Cornelia, să fii cuminte.

Primele lor plimbări fuseseră mai scurte. Dădeau ocol o singură dată Grădinii Publice, apoi Manu îi cumpăra vată de zahăr, pe care Cornelia o mânca privind fântâna arteziană cu farfuria sa enormă de piatră, şi se întorceau. Atunci când ajunseră la subiectele cele mai importante din vieţile lor, plimbările li se lungiră. Manu află că ea are două mame şi întreaga mărturisire a rănii pe care fata o ducea cu ea le ocupă timpul o bună bucată de vreme. Cornelia află că Zahareştii avuseseră camioane, moară, distilerie şi restaurant, că Astra Română avea sonde de petrol pe pământurile lor şi plătea pentru aceasta chirie lunară, că nici după naţionalizare nu le mersese tocmai rău, bunicul Picu Zaharescu izbutind să încheie, cu toată supravegherea comunistă, tot felul de afaceri, dar şi că Manu era mai degrabă fugit de acasă decât plecat şi că părinţii îl ameninţaseră că nu va primi niciun ban dacă le iese de sub ascultare.

Cornelia ajungea acasă din ce în ce mai târziu, pe măsură ce poveştile lui Manu deveneau din ce în ce mai interesante. Sada îl opri de vreo două ori la masa de prânz. Se apropia vara, urmau examenele şi apoi cantonamentul echipei de fotbal. Cornelia şi Manu nu aveau să se mai vadă vreme de două luni, iar apropierea acelei perioade aşternea peste toţi o tristeţe cu nuanţe diferite: pentru bunica Sada era o tristeţe înduioşată şi plină de compasiune pentru aceşti copii cuminţi ai ei, pentru Cornelia era o tristeţe romantică, amestecată cu un pic de curiozitate, abia aştepta să experimenteze tot ceea ce citise despre durerile dulci ale îndrăgostiţilor despărţiţi o vreme, iar pentru tata Manu era o tristeţe îndârjită, ascunsă bine sub hotărârea de a nu lăsa să‑i scape nimic în afară.

Într‑una din ultimele duminici, pe când Manu îşi rostea sârguincios partea lui de dialog – „Bună dimineaţa, Cornelia e acasă? Am venit să‑i aduc cartea“ –, bunicul Octavian a încălcat protocolul şi a zâmbit cu bunătate din spatele ziarului:

— Mai schimbă cartea aia, Emanoil. Nu mai aveţi şi alta?

În timp, pe ultimele pagini ale bietului manual de franceză au apărut mesaje, „După cursuri, la trepte“ sau „Nu mă mai supăra!“, a căror poveste niciunul dintre ei nu se învoise să ne‑o spună vreodată.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *